Igor Nicolaevici, ce ai făcut pentru moldovenii din diasporă? Al cui președinte ești tu?

„Republica Moldova va trebui să continue colaborarea cu UE, România şi cu SUA. Voi pleda pentru un parteneriat bun cu vecinii, iar cu Ucraina vom avea cele mai bune relaţii” (Igor Dodon, campania electorală din 2016)

În campania electorală din 2016 Igor Dodon le-a făcut multe promisiuni moldovenilor. Au fost spuse multe, dar puține dintre ele realizate, mai ales când a fost vorba despre politica externă a Republicii Moldova.

”Sunt pentru parteneriat strategic şi relaţii bune cu Federaţia Rusă. Pentru că avem nevoie de piaţa rusă şi trebuie să rezolvăm problemele migranţilor, care sunt sute de mii în Federaţia Rusă. Însă aceasta nu înseamnă că trebuie să apară o cortină de fier pe Prut. Lucrul acesta nu putem să ni-l permitem, pentru că în Uniunea Europeană, de asemenea, muncesc câteva sute de mii de cetăţeni moldoveni, avem exporturi spre Uniunea Europeană”. (Igor Dodon, 2016)

Ce s-a întâmplat însă în realitate? Ajuns în fotoliul de președinte și pe parcursul celor aproape patru ani de mandat, Igor Dodon s-a făcut a uita despre parteneriatele strategice cu vecinii: România și Ucraina. Niciunul dintre preşedinţii celor două state nu au vizitat Republica Moldova , dar nici Dodon nu a fost invitat la Bucureşti sau Kiev. Cu omologul său român Klasu Iohannis, Dodon s-a văzut o singură dată, la Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în septembrie 2019. În schimb, Dodon s-a întâlnit de cel puțin 14 ori cu liderul de la Kremlin, Vladimir Putin. Topul este continuat de președintele Republicii Belarus, Aleksandr Lukashenko, președintele Azerbaidjanului, Ilham Aliyev și cel al Turciei – Recep Tayyip Erdogan.

Șeful statului a efectual cel puțin 21 de vizite în Federația Rusă, 19 – în statele Uniunii Eurasiatice: Armenia, Belarus, Kazahstan, Kîrgîzstan sau în țări apropiate din punct de vedere politic cu Federația Rusă: Turkmenistan, Tadjikistan, Iran, Tadjikistan Azerbaidjan, Turcia. Pe parcusul întregului său mandat, Igor Dodon a efectuat doar TREI vizite în Uniunea Europeană, la invitația omologilor din Italia, Germania și Belgia. Au mai fost alte șapte deplăsări la conferințe internaționale sau pelerinaje: PE, Conferința de securitate de la Munich, Pelerinaj Muntele Athos, Adunarea generala ONU, unde Dodon nu scăpat ocazia să facă cât mai multe poze pe hol cu diferiți lideri europeni.

”Voi fi un președinte atât pentru cei care se văd alături de Uniunea Europeană, cât şi pentru cei care doresc o relație mai apropiată cu Federaţia Rusă, pentru a găsi astfel ‘un echilibru în societate”. (Igor Dodon, 2016)

A spus una, dar a făcut alta. Președintele ”tuturor moldovenilor” nu a ținut cont de cifrele oficiale care arată clar o orientare a moldovenilor spre Uniunea Europeană. Astfel că din 2018, UE și nu Rusia este cel mai mare partener comercial și cel mai mare investitor al Republicii Moldova. În 2018, schimburile comerciale cu UE au reprezentat 70% din totalul exporturilor moldovenești și 56% din comerț. Datele oficiale mai arată că aproximativ 1,3 milioane de moldoveni (din cele 3,546 milioane înregistrate în Republica Moldova) sunt plecați la muncă în străinătate. Doar ăn jur de 450 de mii sunt în Federația Rusă, iar restul – în Uniunea Europeană. Mai mult, aceleași date la care Igor Dodon are acces arată că numărul moldovenilor care aleg să plece la muncă în Rusia a scăzut constant în ultimii ani (440.000 în 2017 față de 580.000 în 2014, potrivit cifrelor prezentate de Centrul de Cercetare Strategică din Federaţia Rusă).

Experţii ruşi explică scăderea numărului de muncitori moldoveni prin devalorizarea rublei ruseşti, liberalizarea regimului de vize pentru moldoveni în UE, legile migraţionale ale Rusiei, care au intrat în vigoare din 1 ianuarie 2015 și care îi obligă pe străinii care vor să muncească pe teritoriul Rusiei să suporte mai multe costuri şi să obţină un set întreg de documente. În 2018, doar 4,1 % din numărul total de emigranţi în Federaţia Rusă care au primit patentă cu drept legal de muncă au fost moldoveni.

Mai mult, așa-zisa amnistie migrațională promisă cetățenilor moldoveni aflați la muncă în Federația Rusă, în mod expres în contextul alegerilor parlamentare din 24 februarie 2019 și care a fost valabilă strict pe perioada alegerilor, a avut consecințe grave. Igor Dodon a scris atunci pe pagina sa de Facebook că 148 de mii de cetățeni ai Republicii Moldova, care au încălcat articolul 26, aliniatele 4 și 8 ale Legii federale „Despre ieșirea de pe teritoriul Federației Ruse și intrarea pe teritoriul Federației Ruse”, precum și alți 13 mii de cetățeni ai Republicii Moldova, care au încălcat articolul 27, aliniatele 12, 13 și 14 ale aceleiași Legi, vor beneficia de amnistia migrațională.

„Interdicția de a intra pe teritoriul Federației Ruse, impusă acestor categorii de cetățeni ai Moldovei, va fi anulată în cazul dacă ei vor părăsi teritoriul Federației Ruse nu mai târziu de 1 februarie 2019 și vor reveni pe teritoriul Federației Ruse nu mai devreme de 15 martie 2019. La îndeplinirea acestor condiții, pe lingă anularea interdicției de a intra în țară, va începe curgerea noului termen al șederii legale a cetățeanului Moldovei pe teritoriul Federației Ruse”, susținea șeful statului.

Adică, moldovenii din Rusia trebuiau să revină acasă exact în perioada electorală. Foarte comod în contextul în care Igor Dodon participa la alegerile parlamentare din februarie 2019, pe listele Partidului Socialiștilor din R.Moldova. Președintele Parlamentului de atunci, Andrian Candu, susținea însă că Dodon nu poate să candideze , întrucât nu-i permite legislația.

Chiar dacă a existat un acord între cei doi președinți, de cele mai dese ori instituțiile abilitate din Rusia habar nu au aveau despre aceasta fiindcă nu au fost notificate de către autoritățile ruse și, prin urmare, amnistia nu era aplicată. În consecință, mulții cetățenii moldoveni s-au ales cu dosare penale și condamnări, iar unii nu au mai avut posibilitatea să revină la locul de muncă din Federația Rusă. Este și istoria Alionei Danilova, relatată de Europa Liberă.

Tânăra lucra de cinci ani în Federația Rusă și se căsătorise cu un cetățean rus și a aflat că, de fapt, a încălcat condițiile de ședere. Ea spunea că și-a trimis soțul să verifice dacă funcționează ,,amnistierea” despre care a aflat pe rețelele de socializare. În oficiile centrale, unde sunt și alți cetățeni de alte etnii, informația era însă negată. Despre ea însă vorbesc unii angajați, care le spun ,,pe ascuns” moldovenilor ce să facă, spunea atunci Aliona Danilova.

La capitolul întrevederilor preşedintelui Dodon cu ambasadorii altor state, ambasadorul Federaţiei Ruse deţine întâietatea: 65 de întâlniri oficiale în 3,5 ani. De 36 de ori Igor Dodon s-a văzut cu ambasadorul SUA, iar cu ambasadorul Turciei – de 19 ori. Cu ambasadorul României șeful statului a avut două întrevederi, iar cu cel al Ucrainei – nicio întrevedere bilaterală, scrie zdg.md.

Astăzi, avântându-se în lupta pentru un nou mandat de președinte, Igor Dodon promite ”o punte între Est și Vest”, unde Rusia va fi principalul partener strategic al R. Moldova. Turcia și China vor fi, potrivit platformei electorale a lui Igor Dodon, „partenerii noștri strategici”, pe același palier cu Statele Unite ale Americii. De asemenea, din același document aflăm că dezvoltarea relațiilor cu UE va consta „aprobarea normelor și standardelor europene în domeniul dreptului și al combaterii corupției”. În schimb, relațiile cu structurile și țările Uniunii Economice Eurasiatice, dominată totalmente de Rusia, „vor fi dezvoltate în toate direcțiile: interparlamentară, economică, umanitară, interregională, cooperarea juridică, dar și în domeniul securității și schimbului de informații tehnico-științifice”.

Asociația pentru Politică Externă din R. Moldova (APE) a emis o declarație prin care atenționează că prioritățile de politică externă anunțate de Igor Dodon reprezintă „cea mai agresivă tentativă de revizuire cardinală a politicii externe a Republicii Moldova din ultimii 20 de ani”.

„Dodon ignoră cu desăvârșire Parteneriatul nostru strategic pentru integrare europeană cu România și nu spune nimic despre importanța strategică a Ucrainei pentru asigurarea securității noastre naționale și integrității teritoriale. Ambelor state vecine le este negat statutul de parteneri strategici primordiali, fiind reduse la dezvoltarea unor simple relații de bună vecinătate și de cooperare”, se arată în declarația APE.

Dodon reia însă minciunile pe care le-a lansat în campania electorală din 2016:

”Moldova va stabili relații bune între Est și Vest. Noi nu vom prieteni cu cineva împotriva cuiva și nu ne vom opune niciunuia dintre partenerii noștri. Un parteneriat reciproc avantajos și cu Estul, și cu Vestul deschide noi oportunități pentru dezvoltarea social-economică a Moldovei”, promite Dodon în 2020.

Cine te mai crede, Igor Nicolaevici? O fi poporul moldovean osândit pentru că soarta i-a fost dictată de niște politicieni iresponsabili și mincinoși, dar prost nu e. De ce pleacă moldovenii din țară, Igor Nicolaevici? Crezi că o fac deoarce le-ai creat locuri de muncă și le-ai dat salarii decente, așa cum te lauzi? De ce nu se mai duc moldovenii în Rusia și pleacă în Europa? De ce nu te votează niciun tânăr din această țară? De ce nu asculți ce vor oamenii atunci când te lauzi că ești CANDIDATUL POPORULUI?

Abonează-te la Telegram Realitatea.md pentru mai multe știri.

Doamnelor, domnilor, stimați cititori,

Cadoul meu de Paști este o nuvelă, prima pe care o public aici. V-o ofer cu bucurie, ca pe un ou de Paști; înăuntru îi veți descoperi pe Stelu și pe Mia, doi oameni pe care lumea i-a lepădat și care vor deveni, asa cum veti vedea, personajele unui mesaj de Înviere.

Și totuși, din viețile lor atât de pământene, atât de bătute de ploaie, se naște ceva ce nici ei nu înțeleg pe deplin.

Ar putea fi oricare dintre noi. Poate chiar sunt.

Sărbători binecuvântate!

Stelu număra stropii de ploaie de pe geamul tramvaiului, fascinat de traiectoriile lor.

Nu era nebun chiar dacă mintea îi rătăcea, număra pentru că altfel nu știa unde se termină el și unde începe restul lumii și granița asta, oricât de subțire, trebuia păzită.

Stropul unu se unea cu stropul doi și din ele se năștea al treilea, mai greu, mai hotărât, alunecând spre marginea geamului cu viteza unui adevăr pe care nimeni altcineva în tramvaiul acesta nu îl vedea.

Unu, unu, doi, trei, cinci, opt, treisprezece.

Fibonacci a descoperit șirul acesta în secolul al treisprezecelea și l-a botezat cu numele lui. Dumnezeu insă l-a folosit cu mult înaintea matematicianului, în spirala melcului, în petalele florilor, în coastele omului. Stelu, mai cu moț, îi gasise taina si în ploaie. Si aflase despre aceste numere magice înaintea oricui din acest vagon, dar “știutul” nu îl ajutase niciodată cu nimic concret în afară de faptul că îi dădea un motiv să privească stropii de pe geam în loc să privească oamenii.Ei erau complicați, ploaia nu!

Stropii se prelingeau pe geam precum oamenii pe care îi întâlnise în viața lui. Mai întâi bunicii, lenți, siguri pe ei, lăsând o dâră lungă și clară, de oameni care știau unde merg și care nu se grăbeau tocmai pentru că destinația le era cunoscută. Apoi părinții, mai grăbiți, deviind ușor spre stânga cum deviaseră și ei spre alte vieți, spre alte orașe, spre alte povești în care Stelu apărea doar ca personaj secundar. Apoi nevasta, cu dâra ei scurtă și bruscă, care se oprise dintr-odată în mijlocul geamului fără să ajungă nicăieri. Exact ca în viață! Și uite și elevii, mulți, mici, dispersați în toate direcțiile așa cum se împrăștie copiii când sună clopoțelul. Directorul, cel care l-a anunțat că e dat afară din învățământ pentru “comportament inadecvat” e o singură linie dreaptă, verticală, care tăiase totul în cale și apoi dispăruse.

Și uite-i acum pe toți, bunici, părinți, nevastă, elevi, director, alunecând împreună spre marginea de jos a geamului, acolo de unde nu se mai întoarce nimeni.

Pe obrajii lui cineva își făcuse de cap.

Un pictor nebun sau poate vreo ursitoare amăgită de vreun șarlatan de cartier, cineva îi tatuase natural irizații vineții, roz și chiar albastre, fără ac și fără cerneală. Să porți pe obraji un albastru ca de Voroneț e semn divin, asta o știe oricine a văzut mănăstirea și a înțeles că acea culoare n-a ieșit din mâna omului. Numai că la Stelu irizațiile astea erau ale pământului, nu ale cerului. Via bunicului din Ostrov intrase în el încă din adolescență și refuzase să mai iasă. Rămăsese acolo, în obraz, fidelă, cum rămâne pământul bun în omul care l-a iubit fără să ceară nimic înapoi.

Treizeci de ani îl băuse Stelu pe Dumnezeu. Și Dumnezeu, ca orice iubit adevărat care nu pleacă chiar dacă îl alungi, îi pictase pe obraji ce iubea Stelu mai mult; sângele Domnului. Licoarea care fusese strugure și devenise vin, și devenise rugăciune și devenise chin, și devenise apoi, după treizeci de ani și vreo două case, tot ce mai rămăsese din el.

Acum nu mai bea. Trupul îi știa pe amândoi, si pe cel care băuse și pe cel care renunțase, și uneori cei doi se certau noaptea, când nu era nimeni care să îi despartă.

Din buzunarul hainei ieșea colțul unei hârtii. Și pe hârtie, cu același pix cu care nota numerele, scria mereu același lucru: REZOLV PROBLEME!

Orice problemă! Gratis!

Nu cerșea. Asta era esențial. Nu întindea palma, nu invoca nici copii bolnavi, inundații sau neveste plecate, deși nevasta plecase, dar asta era altă problemă și o rezolvase după metoda lui, o transformase în număr și o lăsase să alunece pe geam. Acum oferea un serviciu. Oamenii au probleme, toți avem; de bani, de sănătate, de acoperișuri, de copii plecați, de inima albastră și de Dumnezeu absent. El le asculta și le rezolva. Nu pe toate. Dar mai multe decât credeau ei că pot fi rezolvate. Și nu pentru bani, deși dacă îi dădeau nu refuza, ci pentru că altfel numerele din cap nu aveau unde să se ducă și îl dureau fizic, ca un dinte stricat pe care nu îl poți ignora. Păi, tu stii cum e să-ti joace numerele-n cap? Vârsta, banii, copiii, amorul, taxele și impozitele, toate astea sunt numere. Chiar si sexul, tot despre numere e!

Tramvaiul scârțâi la o curbă și Stelu văzu că intrase în cartierul Meseriilor.

Străzile se îngustau, firmele luminoase se schimbau. Lumina felinarelor devenea mai rară și mai galbenă, e lumină d-aia care nu vrea să vadă prea mult primprejur. Știa cartierul. Venea de câteva ori pe săptămână la restaurantul meseriașilor.” La Matache” îi zicea toată lumea, deși Matache murise acu’ doișpe ani și altul ii luase locul, dar numele îi rămăsese așa cum rămân împietrite cârciumile care au văzut destule ca să nu mai aibă nevoie să se schimbe.

Acolo își făcea veacul pentru că acolo oamenii aveau probleme cu banii și cu frica. Si problemele concrete cu bani și cu frică sunt cele mai ușor de rezolvat dacă știi să numeri. Meseriașii îl lăsau în pace, nu îl iubeau, nu îl invitau, dar îl tolerau asa cum tolerezi un câine de cartier care nu mușcă și nici nu latră prea tare.

Coborî din tramvai.

Ploaia îl primi fără ceremonie. Era Vinerea Mare și parcă mai mulți păcătoși erau la cârciumă decât la biserică. Nu că ar fi vreo acuză, oamenii au motivele lor și Dumnezeu le știe pe toate, ci pentru că explică de ce restaurantul La Matache era plin în seara aceea și de ce clopotele băteau în gol undeva în dealul de deasupra cartierului, fără să audă nimeni cu adevărat. Meseriașii veniseră pentru că Vinerea Mare e zi în care stai cu “ai tăi”, iar pentru ei “ai lor” erau cei de la masă, nu cei de la altar. Stelu venise pentru că La Matache era singurul loc din cartier unde era primit cu numerele lui cu tot și cu mintea ciorchine încă atârnată în viile Ostrovului.

Înăuntru La Matache mirosea a fasole fiartă și a lumânări, a vin vărsat, de butoi, și a oameni care muncesc cu mâinile și care nu se scuză pentru asta. Pe mese ardeau lumânări de priveghi, cică Vinerea Mare cere asta, lumânare și tăcere, și amintirea că ceva măreț s-a întâmplat azi, dar cu două mii de ani în urmă, chiar dacă nimeni dintre meseriașii ăștia nu mai știe exact ce. Lumina le cădea oblic pe fețe, jumătăți luminate, jumătăți în întuneric, nimeni întreg, nimeni complet ascuns, parcă sacrul nu mai cobora din cer, ci ieșea direct din oameni.

Habar n-aveau meseriașii că lumina aceea oblică, joasă, lovind obrazul pe jumătate și lăsând cealaltă jumătate în întuneric era celebrul clar-obscur al unui maestru italian care îl descoperise cu patru sute de ani în urmă și pe care îl pusese în tablourile lui cu îngeri și cu desfrânate. Și nici nu știau că sacrul nu coboară din cer în lumină albă și uniformă, ci iese din întuneric, că apare exact acolo unde nu te aștepți, pe jumătatea de față a unui om obișnuit, pe mâinile unui meseriaș, pe obrazul unei femei pe care lumea o socotește pierdută. Mâinile pe care maestrul le picta erau mâini de oameni ai străzii, bătătorite, imperfecte, cu unghii negre de muncă. Si poate tocmai de aceea erau mâini divine.

Stelu intră și se așeză în colțul lui, colțul acela din stânga, de unde vedea toată sala fără să fie văzut. Comandă un ceai și scoase hârtiile.

La masa din mijloc, un bărbat lat în umeri, cu mâini ca două lopeți, ridică ochii spre el și întoarse capul. Îl știa. Îl mai văzuse de câteva ori.

Dar în seara asta, mai era altcineva la masă, un necunoscut.

Un bărbat gras, cu cravată, cu degetele pline de inele care nu se potriveau cu nici o meserie concretă. Îl văzuse pe Stelu din prima secundă și îl citise imediat; “un nimeni, un atârnător, un om de dat afară când deranjează”, probabil că așa a gândit.

– Auzi, mă, tu rezolvi probleme, huh? Ți s-a dus buhul!

Stelu ridică ochii de pe hârtii.

– Rezolv, da!

– Ia, mă, atunci rezolvă și asta. Bărbatul cu inele scoase un telefon și îl puse pe masă.

– Nevastă-mea zice că am cheltuit mai mult decât am câștigat luna asta. Eu zic că nu. Cine are, mă, dreptate?

Stelu luă telefonul. Privi numerele. Număra deja înainte să fi terminat de privit.

– Nevastă-ta! spuse după un minut.

Tăcere.

– Ce? Păi, cum așa?

– Nevastă-ta are dreptate. Ai cheltuit cu trei sute douăzeci de lei mai mult decât ai câștigat. Dacă vrei să-ti arăt unde, îți arăt.

Bărbatul cu inele se înroși. Nu frumos, nu dramatic! Se înroși urât, de la gât în sus, cum se înroșesc oamenii când adevărul îi prinde cu martori.

– Du-te, bă, de-aici! Auzi, rezolva el probleme! spuse. Și chemă chelnerul, nervos.

– Scoate-l afară pe ăsta, că ne incurcă!

Stelu strânse hârtiile metodic, fiecare la locul ei. Se ridică.

Și atunci simți nu furie, nu umilință, ci ceva mai rău decât amândouă. Irizațiile vineții de pe obraji, albastrul acela de Voroneț, podgoriile bunicului, simți cum se strâng, se închid, se transformă în ceva uscat și mort, ca via după îngheț. Ca și cum singurul loc din lume în care Stelu mai era “cineva” tocmai murise în el.

Chelnerul era tânăr și îi era frică de bărbatul cu inele mai mult decât îi era milă de Stelu. Veni la masă și spuse, fără să îl privească:

– Vă rog frumos!

Se ridică. Nu spuse nimic. Numărul era corect, nevastă-sa avea dreptate și asta rămânea adevărat indiferent ce credea “inelatul”.

Ieși.

Ploaia îl primi fără să îl întrebe nimic. Se opri și privi înapoi spre geamul restaurantului.

Înăuntru, lumânările ardeau. O femeie cu părul strâns turna vin, gestul acela rotund, vechi, vinul roșu devenind aproape negru în lumina lumânării. Inelatul râdea în gura mare.

Stelu întoarse spatele și atunci o văzu pe Mia.

Stătea la câțiva metri, cu spatele la zidul de lângă restaurant, și nu se mișca. Nu se ferea de ploaie, fie se obișnuise, fie nu mai conta.

Nu era frumoasă în nici un fel pe care lumea să îl fi votat.

Corpul ei era o adunătură de compromisuri pe care natura le făcuse fără să o consulte, șolduri prea late, umeri prea strâmți, picioare care nu se hotărâseră exact cum să se așeze sub greutatea ei. Un corp care părea că a fost început de cineva și terminat de altcineva

Doar sânii erau armonioși!

Păreau opera unui al treilea care știuse exact ce face. Drepți, egali, cu o greutate care sfida discret legile fizicii, parcă aveau arcuri înăuntru, cum spuneau clienții, deși nici unul nu găsise vreodată cuvintele exacte și toți ajungeau la metafore mecanice pentru că altfel nu știau cum să descrie alcătuirea care ținea de cu totul altceva decât de fizica.

Mia Țâțe Drepte era numele de scenă al unei nefericite despre care toți clienții spuneau că aduce fericire si ușurare chiar și în câteva secunde.

Mia habar nu avea ce le oferea cu adevărat.

Știa că trupul ei singur nu ar fi explicat nimic. Știa că bărbații care-i treceau muntele nu veneau pentru ce credeau ei că vin, pentru zbânț. Ci veneau pentru că purtau înăuntru un înger captiv, câte o rușine sau o frică, sau o singurătate atât de veche că devenise parte din ei și nu o mai simțeau decât noaptea. Veneau la ea și acel ceva ieșea în câteva minute, o oră, și plecau mai ușori, nu mai buni, nu transformați, doar mai ușori, cum ești mai ușor după ce plângi chiar dacă nu știi de ce ai plâns.

De aceea, pe toți ușurații ea îi numea îngeri.

Nu din naivitate. Nu din povestea frumoasă pe care și-o spune omul ca să doarmă noaptea. Nu, ci pentru că înțelesese ceva pe care nu putea să îl formuleze dar îl simțea în fiecare dintre ei, că sunt slabi, că sunt nefericiți, că sunt singuri în feluri pe care soțiile lor nu le văd și prietenii lor nu le aud. Că sunt, în fond, exact ca ea. Exact ca Mia. Cu singura diferență că ea nu îi umilea. Nu îi judeca. Nu îi compătimea. Îi primea. Și primirea asta, simplă, caldă, fără condiții, asta elibera îngerul din ei, îngerul acela mic și speriat pe care îl purtau închis de ani și care nu știuse până atunci că poate ieși.

Credea în Dumnezeu cu simplitatea cu care credea în ploaie. Fără teologie, fără îndoială, fără nevoie de dovezi. Dumnezeu era acolo cum era și ploaia uneori; deranja, dar era.

Acum stătea în ploaie cu un carnețel mic în mână și cu frica în stomac. Frica aceea precisă, cu adresă și orar, a omului care știe că vine cineva și că sosirea aceea nu e bună. Peștele îi spusese că a furat. Că banii nu se adunau. Că va veni să îi explice cum nu se fură de la el.

Peștele nu era înger. Asta o știa sigur.

– Rezolv probleme, spuse o voce lângă ea.

Întoarse capul.

Mia privi hârtia. Privi obrajii, privi ochii unui om care a văzut destule ca să nu se mai mire de nimic și tocmai de aceea vede tot.

– Chiar orice? întrebă.

– Orice care se poate număra!

Ea deschise carnețelul și i-l întinse.

Stelu luă carnețelul și sfredeli numerele.Ochii lui alunecau pe cifre cum aleargă degetele unui orb pe o față cunoscută, găsind singuri adevărul ascuns în adunare și scădere.

– Ai câștigat două sute de lei mai mult decât scrie el, spuse după treizeci de secunde.

– Nu tu ai furat! El a numărat greșit sau a vrut să numere greșit. Nu e același lucru, dar rezultatul e același pentru tine.

Mia îl privi lung.

– Poți să scrii asta? Să am pe hârtie?

– Pot!

Se întoarseră amândoi spre geamul restaurantului, fără să se înțeleagă, ca și cum geamul acela era singurul birou disponibil pe strada aia. Stelu scoase pixul și scrise pe spatele uneia dintre hârtiile lui, cu geamul ca suport, cu stropii de ploaie alunecând între mâna lui și lumânările dinăuntru.

– Știi că niciun număr nu există singur?” spuse Stelu, fără să ridice pixul de pe hârtie.

– Stii că fiecare e suma celor două dinaintea lui. Fără ele, noul numar nu există. Apare din ele și dispare în cele care vin după.

Stelu termină de scris și privi hârtia o clipă. Afară ploaia cădea în același șir vechi, neschimbat.

– Soțul meu m-a jucat la cărți,spuse Mia deodată. Ca și cum hârtia cu numerele corecte îi dăduse voie, în sfârșit, să spună și ce nu se putea număra.

– Și a pierdut! La Matache, acum trei ani. A jucat toată noaptea și când n-a mai avut nimic, a pus și ce n-avea. M-a pus și pe mine.

Stelu privi spre geam. Înăuntru, la masa lui, “inelatul” își lua altă porție de râs.

– Acum el e stăpanul meu, spuse Mia.

Stelu privi spre geam. Același bărbat, același râs, același inelat!

Ploaia cădea, Mia a continuat:

– Al meu a murit la o lună după. De inimă sau de rușine. Nu știu care a venit prima.

– Și tu? intrebă Stelu.

– Eu am zis că plătesc datoria!

Pauză.

– Dar el tot adaugă. Câte ceva în fiecare lună , o dobândă, o penalizare, ceva. Ca să nu se termine niciodată.

– Și plătești!

Nu era întrebare. Era constatare.

-Trupul îl ia el, spuse Mia simplu, sufletul e al meu.

Stelu puse pixul în buzunar. Număra involuntar, datoria, anii, suma. Dar suma nu se închidea. Era un număr acolo care nu intra în nici un șir, care nu asculta de nici o regulă.

Era pentru prima oară când Fibonacci îl lăsase singur.

Si prima dată când a înțeles de ce fusese dat afară în seara aceea.

Stelu privi spre geamul restaurantului. Înăuntru, patronul de la Matache stătea la masa lui cu paharul plin. Îngerii Miei beau la mesele lor. Ea plătea afară în ploaie o datorie care nu fusese a ei.

Nu spuse nimic. Nu era nimic mai adevărat decât tăcerea aceea, era singurul răspuns corect.

Mia scoase din buzunar o bucată de pâine învelită într-o hârtie. O rupse în două și îi întinse lui jumătate.

Stelu luă pâinea. Mâncă.

Mia ridică sticla și bău un strop mic, cu ochii închiși și fața spre ploaie, ca într-o rugăciune pe care nu o știa pe dinafară dar pe care o simțea pe dinăuntru de când se știa.

Ieșiră.

La colțul străzii Mia se opri și ii întinse sticla fără să spună nimic. El o luă. Bău un strop, primul după mult timp. Atât de mic încât trupul nici nu apucă să îl recunoască.

Mia plecă spre noaptea ei.

Stelu puse sticla jos, lângă zid, cu grijă.

Porni si el spre stația de tramvai.

Clopotul bătea undeva în deal, prin ploaie.

Și atunci a inteles. Nu din cărți, nu din numere, ci din tăcerea aceea de lângă geam. Că există o singură datorie pe care n-o poți număra și n-o poți refuza, datoria altuia plătită cu trupul tău. Că asta făcuse Mia. Că asta făcuse, cu două mii de ani înaintea ei, Altcineva.

Că asta e Învierea.

Unu, unu, doi, trei, cinci.

Șirul nu se termina niciodată. Din jertfă ieșea viață, din viață alt număr, și din acela altul, înainte, mereu înainte, exact cum știuse Dumnezeu înaintea lui Fibonacci și cum știuse Fibonacci înaintea lui Stelu.

Și cum știuse Mia înaintea tuturor.

SERGIU TOADER | București, România