Toți vrem binele României! Absolut toți, de la votantul din Vaslui la parlamentarul din București, de la pensionara din Craiova la antreprenorul din Cluj. Dacă i-am întreba, fiecare ar spune, cu mâna pe inimă, că tot ceea ce face, face pentru țara asta. Și cu toate acestea, rezultatul cumulat al acestor intenții bune este o țară în care aproape jumătate dintre cetățeni ar renunța la democrație. Cum e posibil? Cum ajungi ca, vrând binele, să produci exact opusul?
Doamnelor și domnilor, vă invit la lectură și la meditație!
Dacă nu vă interesează, puteți oricând să dați unsubscribe. Din fericire, de la democrație încă nu se poate, deși 46,3% dintre dumneavoastră ar fi de acord.
Orice absolvent de marketing m-ar avertiza că scriind aceste rânduri tocmai mi-am pierdut jumătate din cititori. Lui îi răspund că erau deja pierduți, dumneavoastră vă spun doar atât, abonați-vă! Nu la mine, ci la democrație.
E singurul abonament pe care dacă-l anulați, este posibil să nu vi se mai ofere altul prea curând.
“Vălul ignoranței”
Imaginați-vă că mâine dimineață vă treziți fără să știți cine sunteți. Nu știți dacă sunteți bărbat sau femeie, dacă ați crescut la oraș sau la sat, dacă aveți diplomă universitară sau patru clase. Nu știți dacă sunteți român, maghiar sau rom. Nu știți nici dacă aveți bani sau datorii, dacă sunteți sănătos sau bolnav, dacă votați cu AUR sau cu USR. Singurul lucru pe care trebuie să-l faceți în dimineața aceasta este să decideți în ce fel de țară vreți să trăiți.
Ce ați citit mai sus este exact ceea ce a propus filosoful american John Rawls în 1971, în cartea care a schimbat modul în care gândim dreptatea, “A Theory of Justice”. Rawls a numit acest experiment vălul ignoranței.
Observația lui e simplă:
Atunci când oamenii decid regulile unei societăți știind dinainte cine sunt, bogați sau săraci, majoritari sau minoritari, educați sau nu, fiecare alege regulile care îl avantajează pe el.
Justiția devine astfel un instrument al poziției sociale, nu al echității.
Dar, dacă n-ar ști cine sunt, unde s-au născut, câți bani au, sau dacă i-am pune „în spatele vălului”, adică într-un context în care nu știu ce loc vor ocupa în societatea ale cărei reguli le scriu, atunci sunt forțați să gândească pentru toți, nu doar pentru ei.
Rawls nu presupune oameni buni si generoși. El invocă oameni raționali, interesați de propriul bine. În același timp, demonstrează că, în spatele vălului, tocmai interesul propriu produce echitate, pentru că nimeni n-ar vota pentru discriminare atâta timp cât cel discriminat ar putea fi el însuși. Nimeni n-ar vota pentru sărăcie instituțională atâta timp cât el însuși ar putea fi acel sărac și nimeni n-ar alege un sistem în care, de exemplu, poliția bate protestatarii atâta timp cât el însuși ar putea fi cel din stradă.
Nu e vorba de frică, ci de faptul că, în spatele vălului, fiecare om poate fi și victimă, și călău, și înger, și demon, și erou, și anonim.
Să ținem minte: 46,3%!
În viața reală, însă, nimeni nu face acest exercițiu. Ar fi complicat și ușor „nefiresc”, dar nu imposibil.
Nimeni nu își suspendă identitatea, interesele și convingerile ca să gândească regulile de la zero. Iar cifrele dovedesc asta cu o dezarmantă precizie.
În iulie 2026, institutul INSCOP Research a publicat un sondaj pe care ar trebui să-l înțelegem ca pe o anamneză a democrației românești. Întrebați ce preferă, democrația, chiar dacă aduce conflicte și dezbateri prelungite, sau un regim mai puțin democratic care asigură ordine și stabilitate, românii s-au împărțit în două jumătăți aproape egale:
- 47,2% pentru democrație
- 46,3% pentru mai puțină democrație
Diferența de 0,9 puncte procentuale este mai mică decât marja de eroare a sondajului.
Cifrele devin și mai grăitoare dacă privim sondajul în detaliu. Dintre votanții AUR, 59% acceptă un regim mai puțin democratic. La PSD, proporția e de 45%. La PNL, 27%. La USR, 14%.
Iar dacă trecem de la partide la nivelul de educație, avem șanse să înțelegem si mai mult: 60% dintre cei cu studii primare preferă „oleac’ di tiranie”, față de 48% cu studii medii și de 24% dintre cei cu studii superioare.
„Vălul” lui Rawls aruncat peste aceste cifre ne conduce la câteva concluzii. Dacă fiecare dintre cei 46% care vor „ordine” ar trebui să decidă fără să știe dacă mâine se va trezi un cetățean rom într-un cartier marginalizat, gay într-un orășel mic, sau femeie singură cu un copil într-un sat fără medic, fără școală și fără autobuz, ar mai accepta un regim în care „ordinea” înseamnă că altcineva decide pentru tine ce ai voie să fii, unde ai voie să trăiești și ce ai voie să spui?
Ar mai ceda din libertate în schimbul unei stabilități care nu-i protejează pe toți, ci doar pe cei care seamănă cu cel de la putere? Evident că nu!
Dar acesta este doar un experiment. În viața reală, fiecare român care a răspuns la sondajul INSCOP știa exact cine este, ce vârstă are, în ce sat sau oraș locuiește, ce studii are, cu cine votează, de ce se teme. Și a răspuns „din această poziție”, pentru „poziția” lui.
Votantul AUR din mediul rural, care simte că lumea lui se destramă, a ales „ordine”, pentru că ordinea îl protejează pe el. Votantul USR din București, care simte că i se restrâng libertățile, a ales „democrație”, pentru că democrația îl protejează pe el. Fiecare a ales corect pentru sine. Nimeni insă nu a încercat să gândească pentru toți, acesta este un exercițiu dificil, mai ales că „binele” are infinite nuanțe și se apreciază în funcție de anumite criterii, cele mai multe dintre ele fiind subiective.
Paradoxul toleranței
Există însă și un al doilea aspect al problemei, pe care Rawls nu-l amintește!
De ce atâția oameni percep democrația nu ca libertate, în primul rând, ci ca dezordine? De ce libertatea celorlalți, dreptul lor de a protesta, de a trăi diferit, de a contesta, e simțită ca o agresiune personală?
Karl Popper a formulat răspunsul în 1945, în “The Open Society and Its Enemies” / „Societatea deschisă și dușmanii ei”.
Popper descrie ceea ce numește paradoxul toleranței:
Dacă o societate tolerează în mod nelimitat și necondiționat toate vocile, inclusiv pe cele care cer abolirea toleranței, atunci acele voci vor ajunge, inevitabil, să distrugă societatea care le-a permis să existe. Toleranța nelimitată nu e virtute, ci sinucidere, o formă de tiranie prin omisiune, în care societatea tolerantă își pregătește singură, prin pasivitate, proprii tirani.
Deci, nu toleranța e problema, ci absența limitelor ei, când nu tragi o linie între vocile care participă la democrație și cele care o folosesc doar ca să o desființeze, democrația devine instrumentul propriei distrugeri.
Aplicat la România, paradoxul arată cam așa:
Omul care a crescut într-o lume cu reguli fixe și clare, predictibilă, de la autoritarismul lui Ceaușescu la disciplina armatei, de la ierarhia satului la ordinea impusă în fabrici, când vede brusc libertate în toate direcțiile, nu simte eliberare. Simte că nu mai înțelege regulile și că este “sufocat” de atâta libertate. Trebuie să ia decizii, să gândească, să facă multe alegeri, să fie responsabil și să mai și accepte “libertatea” celorlalți. De ce protestează ăia? De ce se sărută doi bărbați pe stradă? De ce urlă cineva la televizor lucruri pe care tatăl meu n-ar fi îndrăznit să le gândească? De ce nu-i oprește nimeni? Dacă nimeni nu-i oprește, înseamnă că nu există reguli. Și dacă nu există reguli, trebuie cineva care să le impună.
Acest om nu vrea dictatură, dar se opune „haosului”, vrea claritate și siguranță, predictibilitate. Și, de cele mai multe ori, vrea un sistem în care lucrurile sunt ori bune, ori rele, fără nimic la mijloc, fără multe nuanțe.
“Eroii” noștri nu greșesc niciodată!
Și tocmai aici democrația îl dezamăgește cel mai tare, pentru că democrația autentică funcționează exact cu ce îl deranjează mai mult, cu zone de gri, cu contextualizare, cu dezbatere, cu multe nuanțe. Iar istoria și cultura românească sunt pline de figuri care cer exact acest tip de abordare și pe care noi refuzăm sistematic să le judecăm altfel decât în alb sau negru.
Ce urmează va deranja. Trebuie să precizez de la început, nu reabilitez pe nimeni și nu condamn pe nimeni dincolo de ceea ce faptele documentate susțin.
Nu mă interesează să-l “salvez”, de exemplu, pe Goga ca poet și nici să-l șterg ca politician. Nici nu as putea!
Mă interesează un singur lucru, capacitatea noastră de a exersa două adevăruri simultan despre același om, fără să cedăm tentației de a alege doar adevărul care ne convine.
S-a vorbit recent despre Octavian Goga. Poet autentic al Transilvaniei, voce a românilor oprimați sub Austro-Ungaria, autor de versuri care au definit conștiința unei generații. Dar și prim-ministru al unui guvern care, în cele 44 de zile ale mandatului său, din 28 decembrie 1937 până pe 10 februarie 1938, a introdus prima legislație antisemită de stat din România, Decretul-lege 169, prin care peste 225.000 de evrei au fost deposedați de cetățenia română. Mai mult, partidul lui, Partidul Național Creștin, avea zvastica pe emblemă și sloganul „România românilor”.
Goga poetul și Goga politicianul sunt același om. Democrația nu-l poate nici celebra fără rezerve, nici șterge din memorie fără explicații, istoria trebuie să-i cuprindă pe amândoi, și pe poet, dar și pe antisemitul feroce. Dar asta cere un efort pe care gândirea alb-negru refuză să-l facă.
Sau despre Mihail Sadoveanu, unul dintre marii prozatori români, autorul „Baltagului“ și al „Fraților Jderi“. Și, din 1945, omul care a proclamat că „Lumina vine de la Răsărit”, într-o conferință ținută la Sala Dalles, în care compara lectura Constituției sovietice din 1936 cu o „revelație mistică”. Președinte al Marii Adunări Naționale, al Uniunii Scriitorilor, al ARLUS, beneficiar al caselor, vilelor și cabanelor de vânătoare oferite de partid, autor al romanului propagandistic „Mitrea Cocor”. Un „semizeu al regimului”, cum l-a numit Stelian Tănase. Dar, să nu uităm, tot el a scris și „Baltagul”.
Și mai recent, s-a vorbit mult despre Adrian Păunescu, poetul care a umplut stadioane cu Cenaclul Flacăra, vocea incontestabilă a unor generații care au crescut recitându-l. Dar și cel mai unsuros apologet al ceaușismului, cel care îi scria lui Ceaușescu în 1986 „Aveți o scânteie divină și vă călăuzește un geniu lăuntric”, „Să trăiți, Măria Voastră!” și care îi dedica ode („Cinstiți-mă cu dreptul de-al îmbrățișa / Ca pe un om tânăr și călit de furtună / Pentru gândirea lui ca platina / Pentru inima sa omenească și mare și bună.”). Curteanul care l-a numit pe Ceaușescu „Vodă”, senatorul PSD după 1989 care a promovat drepturile scriitorilor, dar și personajul jalnic fugărit de revoluționarii de la baricada de la Inter atunci când a vrut să li se alăture în decembrie 1989.
Și totuși, au existat și alții. Nichita Stănescu, cel mai important poet român al celei de-a doua jumătăți de secol, n-a scris ode dictatorului. Marin Preda, autorul „Moromeților”, i-a spus lui Ceaușescu în față: „Dacă vreți să introduceți realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid.” Ultimul lui roman, „Cel mai iubit dintre pământeni”, o critică a comunismului de neimaginat atunci, a fost retras din librării la câteva săptămâni de la lansare. La scurt timp, Preda a fost găsit mort la Mogoșoaia.
Se putea, deci. Se putea și altfel, dar prețul era uriaș. Și doar câțiva erau dispuși să-l plătească.
Mai amintesc aici de Mircea Vulcănescu, un erudit autentic, filosof, economist, una dintre cele mai strălucite minți ale generației Criterion, cel care, murind în Zarca Aiudului, a spus „Să nu ne răzbunați!”. “Generația Criterion”, a fost acel grup strălucit de tineri intelectuali, Noica, Eliade, Comarnescu, Cioran care aveau să alunece, unul câte unul, spre Mișcarea Legionară și spre antisemitism, sub vraja lui Nae Ionescu. Mihail Sebastian, evreu și prieten apropiat al tuturor, a consemnat în Jurnalul său dezastrul de a-și vedea cei mai buni prieteni devenind, rând pe rând, adepții unei mișcări care îl voia mort. Sebastian a murit în 1945, lovit de un camion, la 37 de ani, fără să-i fi iertat și fără să fi fost iertat.
Revenind la Vulcanescu, el a fost și subsecretar de stat la Finanțe sub Ion Antonescu din ianuarie 1941 până pe 23 august 1944, prezent la ședințele de consiliu în care s-au discutat măsuri împotriva populației evreiești. Deci, suntem in fața unui martir al închisorilor comuniste sau a unui colaborator al regimului criminal antonescian? Ambele. Și tocmai asta e problema, pentru că noi refuzăm să acceptăm că ambele pot fi adevărate simultan.
Fiecare dintre aceste figuri cere, pentru a fi evaluată corect, câteva dimensiuni simultane, cunoaștere, raționalitate, busolă morală, dar și bună-credință.
Trebuie să poți admira poezia lui Goga fără să uiți Decretul 169. Trebuie să poți deplânge martiriul lui Vulcănescu fără să uiți colaborarea cu un regim criminal. Trebuie să le ții pe amândouă în mână, în același timp, fără să le arunci pe nici una.
De asemenea, ar trebui să fim capabili să gândim rațional astfel încât să nu confundăm opera literară cu biografia morală. Și trebuie să o facem cu bună-credință, adică fără să căutăm doar confirmarea a ceea ce deja credem.
Acest exercițiu, însă, este foarte dificil! A judeca simultan poetul și antisemitul, martirul și colaboratorul, geniul literar și propagandistul, înseamnă să acceptăm că admirația și repulsia pot coexista față de același om. Creierul nostru refuză asta. Vrem coerență! Vrem eroi fără pată și demoni fără scuză! Vrem o lume în care Goga e ori poet, ori fascist, în care Sadoveanu e ori geniu, ori trădător, în care Vulcănescu e ori martir, ori vinovat. Dar realitatea nu ne face acest serviciu. Și nici democrația!
Justiția pe care n-o înțelegem
Aici intră în scenă un concept pe care îl folosim zilnic fără să-l înțelegem prea bine, justiția! Nu este așa de grav, pentru că nici judecătorii și nici procurorii noștri nu o înțeleg.
Pentru omul de pe stradă, justiție înseamnă un singur lucru: „să fie drept”, adică fiecare să primească ce merită. E ceea ce filosofii numesc justiție distributivă, distribuirea corectă a bunurilor, a pedepselor, a recompenselor. Eroul merită premiul, vinovatul merită pedeapsa. Este intuitiv, simplu și satisfăcător.
Dar există un al doilea tip de justiție, mult mai greu de înțeles și de acceptat: justiția procedurală. Nu ce primește fiecare, ci cum se decide ce primește fiecare. Regulile jocului, nu scorul final. Procesul prin care stabilești cine e erou și cine e vinovat. Dreptul la apărare, prezumția de nevinovăție, independența judecătorului, dreptul de a contesta toate astea sunt justiție procedurală. Și toate astea sunt exact ce irită pe cineva care vrea răspunsuri simple.
Românul mediu, și nu doar cel needucat, gândește justiția aproape exclusiv distributiv. Eroul meu e bun, deci nu poate fi corupt. Partidul meu vrea binele, deci nu poate greși. Goga e al nostru, „a ținut cu românii”, deci nu este nici o problemă. Sadoveanu a scris „Baltagul”, deci nu poate fi propagandist. Vulcănescu a murit la Aiud, „ca un martir”, deci nu poate fi vinovat de nimic. Și invers: dacă e al „lor”, e automat vinovat de orice.
Cititorul educat face același lucru, doar cu alte decoruri. Dragnea e corupt, deci tot ce a făcut PSD e toxic. Băsescu a fost securist si needucat, deci n-a existat nimic bun în mandatele lui. Kovesi e eroină, deci nu poate fi chestionată. Bolojan e reformist, deci orice critică la adresa lui e rea-voință. USR e pro european, deci orice eșec e vina altora. Avem de-a face cu același mecanism, cu aceeași gândire distributivă, doar cu tribul inversat.
Gândim, deci, binar, în eroi și demoni, în îngeri și trădători, în „noi” și „ei”. Nu contextualizăm, nu verificăm, nu admitem că același om poate fi simultan poet mare și politician abject, geniu literar și propagandist, martir și colaborator.
Iar când cineva ne cere să facem acest efort, să distingem, să nuanțăm, să judecăm procedural, nu doar distributiv, îl percepem ca pe o amenințare. Pentru că ne clatină certitudinile pe care ne-am construit identitatea.
„Oleac’ di tiranie”
Omul mai puțin educat are, de cele mai multe ori, bună-credință. Nu vrea răul, dar nu are cunoașterea necesară pentru a-l evita și asta nu este neapărat vina lui. E vina unui sistem politic în care politicienii, ei înșiși adesea superficiali, formați exclusiv în logica electorală, uneori ei înșiși semidocți, nu doar că nu investesc în educație, ci au interes activ să nu o facă. Votantul educat e incomod: pune întrebări, cere explicații, își schimbă opțiunea, refuză loialitatea tribală. Votantul needucat e fidel, previzibil, gestionabil.
Astfel, „oleacă di tiranie” nu mai e o preferință, e un produs.
Rawls ne-a arătat că dreptatea se naște din capacitatea de a gândi regulile ca și cum nu ai ști cine ești și că oamenii, puși în această situație, aleg întotdeauna echitatea, nu din generozitate, ci pentru că nu e corect altfel.
Popper ne-a avertizat că libertatea moare atunci când tolerezi fără discernământ vocile care vor s-o distrugă și că toleranța fără limite devine, prin omisiune, complice la propria înlocuire cu tirania.
România anului 2026 confirmă ambele teoreme simultan, o societate în care fiecare alege din colțul lui, pentru colțul lui, convins că alege pentru toți.
O societate care nu practică exercițiul lui Rawls și care nu înțelege limitele lui Popper.
O societate în care 46,3% ar ceda din libertate pentru o ordine pe care n-o definește nimeni și pe care, în spatele vălului, n-ar accepta-o nici ei.
„Puțină democrație, oleac’ di tiranie“ pare o ironie, dar, din nefericire, nu este doar atât. E un diagnostic formulat, cu bună-credință, evident, de aproape jumătate dintre noi.
Poate că asta suntem, de fapt. Nici pe deplin occidentali, nici pe deplin balcanici. Nici moderni, nici arhaici. Un popor care are constituție doar pentru a fi ignorată, care dorește democrație dar care tânjește după autoritarism, care își venerează “eroii”, iertându-le păcate altfel de neiertat.
Suntem un popor care trăiește, cu aceeași fervoare, în ambele jumătăți ale sondajului. Poate că tocmai asta ne face unici sau poate că tocmai asta ne ține pe loc.
Depinde pe care jumătate o întrebi.
SERGIU TOADER
