În ultimul timp, una dintre temele cel mai des abordate în spaţiul public este preţul la produsele petroliere. La această temă se fac diverse declaraţii, se vine cu iniţiative, propuneri etc. Dar, intenţionat sau nu, se trece cu vederea şi a doua faţetă a monedei, care, apropo, este nu mai puţin interesantă decât prima. De aceea, în acest material am decis să ne referim la informaţia care nu apare în spaţiul public atunci când se abordează problema preţurilor la produsele petroliere.

Astfel, se trece în totalitate cu vederea faptul că, de la începutul pandemiei, vânzările staţiilor PECO s-au diminuat cu 18-20%, iar a celor din zona de frontieră – cu peste 50% (din cauza restricţiilor de călătorie). Totodată, cheltuielile agenţilor economici din domeniu au rămas aceleaşi, iar deseori, din cauza măsurilor suplimentare impuse de pandemie, chiar au crescut.

De asemenea, nu se vorbeşte deloc despre faptul că, în ultimii cinci ani, metodologia de calcul a preţurilor la produsele petroliere s-a modificat de 4 ori. Până la data de 1 iunie 2016 a fost în vigoare metodologia în conformitate cu care operatorii puteau stabili preţul luând în calcul o rentabilitate nu mai mare de 10% de la preţul de realizare de facto (se luau în calcul şi reducerile acordate). Din 1 iunie 2016 a intrat în vigoare o nouă metodologie care prevedea că ANRE stabilea preţurile maximale cu amănuntul la fiecare două săptămâni. Astfel din 1 iunie 2016 până în iulie 2018 ANRE a stabilit preţurile de 56 de ori, inclusiv de 33 de ori preţurile au crescut, iar de 23 de ori s-au diminuat. În vara lui 2018 era tendinţa de creştere a preţurilor şi Guvernul, prin decizii de judecată, de facto a „îngheţat” preţurile la nivelul lunii iulie 2018. Astfel preţurile „îngheţate” au fost în vigoare până în martie 2019. Această „îngheţare” a şi constituit a treia perioadă din cele menţionate mai sus. Iar a patra a început în primăvara anului 2019, când a fost adoptată noua metodologie ce permite operatorilor să stabilească preţul cu o rentabilitate de 10% de la preţul afişat pe panou. Dar este o mare diferenţă între rentabilitatea de 10% de la preţul de vânzare de facto şi rentabilitatea de 10% de la preţul de pe panou. Deoarece operatorii oferă reduceri de la preţul stabilit pe panou, în cel de-al doilea caz rentabilitatea este de două ori mai mică. Cu alte cuvinte, în aceşti ani operatorii au fost impuşi să activeze în condiţii de instabilitate şi previzibilitate, făcându-se tot posibilul pentru a-i împiedica să stabilească preţul la produsele lor reieşind din regulile economiei de piaţă.

Un aspect important, care iarăşi, intenţionat sau nu, e trecut cu vederea, ţine de    reduceri. Acestea variază. Astfel pentru agenţii economici ele constituie de la 3% până la 10%. Pentru organizaţiile bugetare (inclusiv pentru Parlament şi Guvern), din cauza concurenţei acerbe, reducerea este de peste 10%. Mai mult, organizaţiilor bugetare şi agenţilor economici li se oferă un termen de două luni pentru achitarea combustibilului achiziţionat. Astfel, de facto, operatorii practic îi creditează, abordări similare neexistând nici în România, nici în Rusia, nici în Ucraina.

Încă un moment important – se vorbeşte mult despre preţul la produsele petroliere, dar nu se spune nimic despre cum se formează acesta. În primul rând, trebuie de menţionat faptul că Moldova nu are propria industrie de prelucrare a produselor petroliere, 100% din acestea fiind importuri. Aceasta din start face imposibilă orice comparaţie a preţurilor din RM cu cele din alte ţări. În al doilea rând, fiind vorba de importuri, operatorii depind decisiv de cursul la principalele valute de referinţă şi de cheltuielile legate de convertirea valutei, care iarăşi se regăsesc în preţul final. Apoi, trebuie de luat în calcul că Moldova procură produse petroliere la preţurile PLATTs. Numai în ultimele trei luni preţurile PLATTs au crescut cu 43% în cazul benzinei şi cu 31% în cazul motorinei.

De asemenea, cei ce vorbesc despre preţurile la produsele petroliere se fac a uita că    în fiecare an în Moldova cresc accizele la combustibil, iar ponderea lor în preţul cu amănuntul al produselor petroliere este de 14-26%. În ultimii şase ani accizele la benzină au crescut cu 57%, la motorină – cu 59%, iar la gazul lichefiat – cu 46%. Deci, dacă nu-şi doresc creşterea preţurilor la benzină, deputaţii ar trebui minimum să se abţină de la majorarea accizelor.

Şi apropo, dacă tot unii fac comparaţii cu situaţia din ţările vecine (deşi, după cum menţionam mai sus, nu e corect să se meargă pe această cale), ar fi de spus că astăzi în România preţul unui litru de benzină A-95 este cu 4,8 lei moldoveneşti mai mare decât în Moldova, iar la un litru de motorină – cu 7 lei. În Ucraina un litru de benzină este cu 1,33 lei mai scump decât în Moldova, iar un litru de motorină – cu 3,4 lei. Şi aceasta în condiţiile în care în ambele ţări activează uzine de prelucrare a produselor petroliere, spre deosebire de Moldova unde astfel de uzine nu sunt.

Ar fi corect dacă cei ce abordează tema preţurilor la produsele petroliere s-ar referi şi la momentele menţionate în acest material. Dacă nu o fac, putem presupune că fie nu cunosc situaţia, fie intenţionat manipulează opinia publică.

sursă: oficial.md