Ţara care şi-a stins de una singură becul

În ultimul deceniu, România nu numai că nu a reuşit să-şi majoreze capacitatea de producţie de energie electrică, dar nici măcar nu a putut să o păstreze constantă, închizând unităţi fără a pune mare lucru în loc.

Germania, Polonia, Grecia şi Austria sunt state care spun o cu totul altă poveste în ceea ce priveşte abordarea acestui sector strategic.

Statisticile europene arată că în perioada 2011-2020 parcul de producţie de energie al României s-a micşorat cu 9%, de la 19.733 MW la circa 18.000 MW, tendinţă care a continuat, România având acum un parc de circa 16.600 MW pe hârtie. Astfel, deşi în perioada 2009-2014 România a trecut printr-un puternic val de investiţii în proiecte de energie verde, care au adăugat sistemului energetic naţional circa 4.300 MW noi, închiderile de unităţi, mai ales cele din zona termo au anulat la nivelul întregului sistem acest aport pozitiv de capacitate. Rezultatul este că de trei ani, România a devenit importator net de energie electrică. Lucrurile stau însă diferit cu multe alte state europene care au înţeles importanţa strategică a sectorului energetic şi au acţionat ca atare.

Germania şi-a crescut capacitatea instalată cu 34%, arată datele Eurostat, iar Irlanda a bifat un procent similar de creştere a capacităţii instalate. Dar poate cel mai elocvent caz este cel al Poloniei, care a reuşit să termine anul 2020 cu o capacitate de producţie a energiei cu 29% mai mare faţă de cea din 2011.
Ce este interesant la cazul Poloniei este faptul că ţara şi-a păstrat aproape intactă capacitatea centralelor pe cărbune, care asigură 70% din producţia de energie, dar a adăugat la această capacitate proiecte din energie verde. În România, lucrurile au stat diferit, exitul din cărbuni, fără a pune nimic în loc, subminând statutul de exportator net de energie al României în ultimii trei ani.
Investiţiile din partea de eoliene şi solare, unde România are acum un portofoliu de generare de circa 4.300 MW, s-au făcut fără unităţi de stocare sau de echilibrare, astfel că independenţa zilnică a alimentării cu energie a României depinde de cum bate vântul.

Pentru mai multe știri urmărește-ne pe TELEGRAM!

#bec #Energie #Germania

Abonează-te la Telegram Realitatea.md pentru mai multe știri.

Investiția în imobiliare rămâne o opțiune populară pentru mulți, dar rentabilitatea poate varia semnificativ între apartamente noi și vechi. Un calcul al randamentului anual al investiției poate oferi o imagine clară asupra avantajelor și dezavantajelor fiecărei opțiuni.

Potrivit calculelor, un apartament nou de 50 de metri pătrați, cu un preț de 2.000 de euro pe metru pătrat, ar avea un cost total de 100.000 de euro. Dacă chiria lunară pentru acest apartament este de 550 de euro, randamentul anual se situează la 6,6%. Aceasta înseamnă că, pentru această investiție, chiria lunară acoperă aproximativ 6,6% din prețul apartamentului pe an.

Pe de altă parte, un apartament vechi cu aceeași suprafață de 50 de metri pătrați, dar la un preț de 1.400 de euro pe metru pătrat, ar costa 70.000 de euro. Chiria lunară pentru acest tip de apartament este de 390 de euro, iar randamentul anual se ridică la 6,69%. Acest procent mai mare sugerează că investiția într-un apartament vechi ar putea oferi un randament mai bun pe termen lung.

Aceste randamente sunt competitive în comparație cu inflația de 5,3% din luna octombrie, sugerând că, cel puțin în acest context, investițiile imobiliare ar putea să ofere un oarecare avantaj financiar.

Cu toate acestea, trebuie luat în considerare faptul că inflația afectează nu doar prețul imobilelor și chiria, dar și costurile de întreținere, dobânzile la credite și puterea de cumpărare a consumatorilor. De asemenea, randamentele imobiliare nu sunt garantate, iar fluctuațiile pieței pot influența semnificativ rezultatele.

În ciuda acestei incertitudini economice, mulți investitori încă văd în imobiliare o opțiune de protejare a capitalului împotriva inflației, oferind o sursă stabilă de venituri pasive.