De fiecare dată când cade câte o dronă, statul român execută impecabil același scenariu al propriei incompetențe: iese cu un comunicat stupid, condamnă „ferm”, informează aliații, pregătește chemarea ambasadorului, promite „măsuri proporționale”.

Polonezii au tratat dronele ca pe un act de război, nu ca pe un comunicat: au investit, și-au ridicat o rețea de senzori cu avertizare timpurie și trag în ce pot doborî. Noi protestăm.

În schimb, statul român se întoarce pe partea cealaltă și adoarme la loc, încredințat că data viitoare se va sfârși altfel. A repetat acest scenariu de patruzeci și șapte de ori, identic, și de fiecare dată a sperat la alt deznodământ. Definiția clinică a imbecilității este tocmai aceasta, să repeți la nesfârșit aceeași mișcare, convins că vei obține alt rezultat.

Doamnelor și domnilor, ar trebui să învățăm mai mult de la ucraineni! Războiul îl duc și civilii, problema e că la noi nu e nimeni îndeajuns de onest și de competent încât să ne-o spună și să ne pregătească pentru asta.

Comunicăm, da! Prost, inutil, ineficient!
România emite comunicate fiindcă e singura mișcare de care e capabil un stat care nu a decis niciodată ce apără, pe cine apără și împreună cu cine. Ca să acționezi, ca să dobori drona, ca să ridici un scut regional, ca să faci, în sfârșit, “altceva”, trebuie mai întâi să știi ce ești. Polonia trage fiindcă a hotărât ce este.

România protestează fiindcă n-a hotărât nimic, iar un stat care n-a hotărât nimic nu are decât reflexul comunicatului. Care nu e nici măcar lene, e tot ce poate produce el în asemenea circumstanțe!
La nivel politic, lucrurile sunt cele mai grave, fiindcă acolo sunt decidenții. Drona a căzut peste o țară cu guvern provizoriu.

Niște iresponsabili au prăbușit cabinetul în plin război la graniță, pentru o socoteală de coaliție, și de atunci statul merge pe avarie, cu miniștri interimari și cu o clasă politică ocupată să-și împartă portofoliile în timp ce rușii își fac de cap pe teritoriul României.

Deasupra acestui interimat stă un președinte ezitant și inadecvat, mereu în contratimp, nu doar cu dronele, pe care le comentează după ce alte capitale și-au exprimat deja solidaritatea, ci cu istoria însăși. Un om care trăiește o epocă de escaladare ca pe un teanc de dosare de procesat.

Cu două zile înainte de Galați, ținea la Cotroceni o lecție despre cum trebuie statul „să comunice coerent și strategic, și, dacă se poate, uman, nu propagandistic”! Iar când a căzut drona, a tăcut aproape opt ore și a ieșit doar cu un comunicat pe Facebook, fără să apară public, după von der Leyen, după NATO, după președintele Letoniei.

Într-un tempo de război, lovitura pe care o ratezi nu mai e o nuanță procedurală: e țara însăși.

Cei care au răsturnat guvernul și un președinte procedural până la inadecvare au în comun un singur lucru, au pierdut și timpul, dar și ocaziile de a-i apăra pe cetățeni.

La nivel militar, mecanismul se vede cel mai limpede, fiindcă acolo s-au turnat bani. Cooperarea cu Ucraina e, pe hârtie, minunată: parteneriat strategic semnat, coproducție de drone, declarații promițătoare. Numai că nu funcționează și dovada a ars la Galați.

Ucrainenii văd drona din clipa lansării; noi aflăm de ea când sunt deja flăcări la etajul zece. Asta nu se cheamă cooperare, se cheamă corespondență.

Și totuși, mâna ne-a fost întinsă. Cu două săptămâni în urmă, tot la București, la summitul B9, întrebat chiar despre dronele care ne intră în spațiu și nu sunt doborâte, Zelenski a oferit exact ce ne lipsește: oamenii lui, experiența lui, know-how-ul plătit cu sânge despre cum se doboară un Shahed. „Documentul va fi gata în scurt timp”, a spus.

Două săptămâni mai târziu, „în scurt timp” ardea la etajul zece. Țara bombardată se oferea s-o instruiască pe cea care doar protestează. Aceleiasi Românii care, prin gurile ei suveraniste, îl ia peste picior pe Zelenski i s-a oferit ajutor.

Și mai jos de mâna aceasta neapucată se cască golul adevărat: nu există nici o arhitectură regională reală, nici un pact operațional cu Polonia, cu Bulgaria, cu Republica Moldova, peste care trec aceleași drone, pe același cer, fiindcă nu există, dedesubt, nici o viziune despre ce înseamnă apărarea României.

Putem fi un aliat de nișă în NATO, o țară de umplutură cu rezervă mobilizabilă, ori pivotul flancului estic. Cum nu am ales cine putem și cine vrem să fim, nu suntem nici una si nici alta!

Programul european ne va trimite tunuri, drone, muniție, dar nu ne poate trimite resortul, dorința de a acționa. Iar fierătaniile fără doctrină rămân doar armament scump în depozit.
Românii „nu mai iau în serios” mesajele RO-Alert, e adevărat. Dar omul de la etajul zece n-a ajuns fatalist din ignoranță, ci din obsinuință, din dresaj, a fost învățat, noapte de noapte, că alarma sună și nu urmează nimic, nici dronă doborâtă, nici adăpost în care să fugă. Statul i-a fabricat singur indiferența pe care acum i-o reproșează.

Și totuși, sub această resemnare, se ascunde un adevăr trist: românul nevinovat e deja o țintă ușoară și el va duce acest război, exact așa cum îl duce si ucraineanul.

Războaiele nu sunt purtate nici de comunicate oficiale, nici de politicienii care s-au descalificat din dreptul de a cere sacrificii. Sunt purtate de oameni obișnuiți, neavertizați, care se trezesc într-o noapte cu frontul în bucătărie și cu drona în sufragerie. Bărbatul în pijama, la două dimineața, este deja un soldat căruia nu i s-a ordonat încă misiunea!

Pentru că, iată, rușii au lovit la Galați. Deocamdată doar pe calea aerului și prin ricoșeu, o dronă rătăcită dintr-un atac asupra Ucrainei.

Dar întrebarea „și dacă ar fi altcumva?” are un răspuns pe care e bine să-l rostim acum, cât mai e un accident fără victime, distincția dintre ricoșeu și intenție există doar pentru o țară care se poate apăra. Pentru una care nu poate, accidentul și atacul ard la fel, în același apartament.
Un stat care n-a doborât nimic de patruzeci și șapte de ori nu va ști, a patruzeci și opta oară, să deosebească o dronă pierdută de una trimisă intenționat și n-ar avea oricum cu ce. Singurul lucru care mai desparte azi „prin ricoșeu” de „altcumva” e o voință pe care am demonstrat-o lipsă de patruzeci și șapte de ori.

Ce ar fi de făcut

Și totuși, nimic din ce-ar trebui făcut nu e greu. E, dimpotrivă, de un bun-simț atât de strigător la cer, încât simpla lui enumerare devine un rechizitoriu la adresa militarilor și a politicienilor.

Armata ar trebui, mai întâi, să învețe să vorbească, nu prin ofițeri improvizați care citesc, speriați, un comunicat redactat ca să nu supere pe nimeni, ci prin comunicatori profesioniști, care spun adevărul și atunci când e umilitor: „am pierdut-o de pe radar”, „nu avem cu ce”, „am greșit”.

O armată care își manipulează propriul popor îl învață să n-o mai creadă exact în clipa în care viața lui depinde de totala incredere in ea.

Apoi ar trebui să-și amintească pe cine slujește: misiunea ei nu e să-și apere propria incompetență, nici pe a politicienilor care o comandă, ci să-i apere pe români, și pentru asta trebuie să înceteze să mai fie obedientă. A mai fost o dată, și știe bine cu ce costuri, în decembrie ‘89 a ascultat ordinul și s-a transformat, peste noapte, din apărător în criminal, trăgând alături de Securitate în oamenii pe care jurase să-i apere.

O armată care uită lecția aceea va folosi secretul militar nu ca să protejeze țara, ci ca să-și ascundă propria slăbiciune. Și asta e acelasi tip de obediență, dar în uniformă nouă. Transparență cât permite secretul militar, da, absolut; dar secretul ca scut pentru incompetență, niciodată!
Autoritățile civile ar trebui să procedeze stânjenitor de simplu: să spună oamenilor unde să se adăpostească, să le dea instrucțiuni minime, să deschidă adăposturile, să scoată din ele murăturile și butoaiele cu varză și să le redea rostul pentru care au fost zidite.

Să lege fiecare mesaj RO-Alert de o instrucțiune limpede, ce să faci, ce să nu faci, încotro s-o iei, fiindcă o alarmă fără instrucțiuni clare nu e avertizare, e o panică stupidă căreia i s-a atașat o sonerie.
Și, măcar acum, armata ar trebui să coboare printre cei pe care zice că-i apără și să-i învețe minimul, cum te adăpostești, cum dai un prim ajutor, cum evacuezi un bloc la două noaptea. O țară care s-ar putea trezi ducând un război merită cel puțin să fie anunțată și deprinsă cu el.

Cât despre politicieni, poate că cel mai eficient ar fi să fie scoși cu totul din scenariu, fiindcă lentoarea lor, minciuna lor, întrecerea lor în scuze nu sunt o pacoste, sunt o armă. De patru ani ezită, amână, evită să decidă.

Dar de vreme ce tot aici sunt, atunci măcar în ceasul al treisprezecelea ar trebui să semneze parteneriatele regionale de apărare astăzi, acum, nu în 2027; să doteze armata și infrastructura care chiar pot apăra românii, tot astăzi, nu după următoarea înmormântare; și să înceteze concursul obscen al scuzelor și al explicațiilor.
Sunt iresponsabili de cel puțin patru ani, de când a început acest război, să nu devină și ticăloși! Nimic din toate acestea nu cere să fii geniu. Trebuie doar ca liderii politici și militari să hotărască, în sfârșit, că țara contează mai mult decât scaunul.

Exact de aceea bănuiesc că nu se va întâmpla aproape nimic: fiindcă mașinăria pe care o rugăm să se trezească e aceeași care condamnă și apoi se culcă la loc. În cele opt ore de tăcere oficială, spațiul gol nu a rămas deloc gol, pentru că natura are oroare de vid; s-a umplut cu „drona era ucraineană” și „Nicușor aștepta semnalul”.

Un stat care nu comunică nu lasă un vid, lasă un teren liber, pe care propaganda rusă îl ocupă înaintea pompierilor.

Și aici e un alt adevăr greu de suportat: neputința și ipocrizia alor noștri fac mai mult rău decât dronele lui Putin. Putin e dușmanul, asta îi e meseria. Dar când cel care ar trebui să te apere te trădează, prin nepăsare, prin minciună, prin somn instituțional, afli lucrul cel mai descurajator pe care îl poate afla un cetățean: ești singur.

Cei de la Galați o știu deja. Rușii sunt tot acolo, deocamdată doar pe calea aerului.

SERGIU TOADER | București, România