Căutarea de a crea un stat turc mai mare este o idee veche. Ea a fost promovată pentru prima dată de Comitetul pentru Uniune și Progres, înființat în secret la Istanbul în 1889, care a încercat să creeze o entitate turcă numită Turan pe ruinele Imperiului Otoman falimentar, se arată într-o analiză a Hilal Khashan, profesor de științe politice în cadrul Universității Americane din Beirut și reputat expert în Orientul Mijlociu, apărută în Geopolitical Futures.

Ministrul de externe turc Mevlut Cavusoglu a dat asigurări joi că ţara sa nu va permite niciodată Greciei să-şi extindă apele teritoriale în Marea Egee.

„Avertizăm încă o dată Grecia. Să nu cadă pradă unui eroism prefăcut, punându-şi încrederea în cei care i-ar putea ţine spatele. Să nu caute aventură. Că nu se va sfârşi bine pentru voi!”, a spus ministrul turc, în declaraţii adresate presei.

Cavusoglu a avertizat că nu va permite Greciei să-şi extindă apele nici măcar cu încă o milă marină, cu atât mai puţin cu cele 12 pe care Atena le revendică în unele porţiuni.
Şeful diplomaţiei turce a reamintit declaraţia din 1995 a parlamentului de la Ankara în care se menţiona că orice extindere cu peste 6 mile marine a apelor teritoriale elene din Marea Egee va fi primită cu toate opţiunile pe masă, inclusiv cu cele militare.

Proiectul Turan

Adepții ideologiei turaniene consideră că regiunea Turan include zonele dintre platoul iranian și Marea Caspică. Unii susținători ai naționalismului turanic susțin că populația turanică include popoare din vestul Chinei până în estul Europei. Aceștia consideră că populația turcică de astăzi este formată din locuitorii din Turcia, Caucaz, Asia Centrală și Balcani.

Liderii turci moderni și-au asumat cauza înființării unui stat turc mai mare. Partidul Republican al Poporului (CHP), înființat de părintele fondator al Turciei, Mustafa Kemal Ataturk, a preluat conducerea în susținerea acestui proiect. Cel mai recent, președintele Recep Tayyip Erdogan a devenit principalul susținător al acestuia după ce Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) a preluat puterea în 2002. Accentul său a fost pus pe revigorarea pan-turanismului și pe îmbinarea acestuia cu neo-otomanismul, un concept pe care Ataturk îl abandonase.
Extinderea razei de acțiune a Turciei
Liderii turci au căutat de ani de zile să încheie alianțe cu alte state cu majoritate musulmană pentru a extinde raza de acțiune a Turciei. În perioada în care a fost prim-ministru, între 1989 și 1993, Turgut Ozal a încercat să deschidă un nou capitol al relațiilor Turciei cu țările arabe și musulmane, după ani de relații tensionate sub conducerea CHP. În 1997, prim-ministrul Necmettin Erbakan a înființat Organizația pentru Cooperare Economică Developing-8, din care fac parte Indonezia, Malaezia, Iran, Egipt, Pakistan, Bangladesh și Nigeria. Când AKP a preluat puterea, ministrul de externe a lansat politica Turciei „zero probleme cu vecinii săi”, menită să minimizeze tensiunile cu alte state din Orientul Mijlociu.

Turcia își sporește, de asemenea, soft power-ul în Caucazul de Sud. Cel mai important succes al său a fost înregistrat în Azerbaidjan, care a beneficiat de asistența Turciei în cel de-al doilea război din Nagorno-Karabah împotriva Armeniei în 2020. În 2017, Turcia a înființat o bază militară în Qatar, pe fondul unor rapoarte privind planuri de invadare a țării, iar în 2019 a desfășurat trupe în Libia. Intervenția sa militară a rupt asediul din Tripoli de către Armata Națională Libiană cu sediul la Tobruk. Turcia a semnat recent un acord de cooperare militară cu guvernul de uniune al Libiei. Și, în timp ce și-a reparat relațiile cu Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite și și-a exprimat dorința de a-și rezolva divergențele cu Egiptul, a escaladat disputa cu Grecia și Cipru cu privire la zona economică exclusivă din Mediterana de Est.
În 2016, presa de stat turcă a publicat o nouă hartă a țării care îi extindea granițele recunoscute la nivel internațional. Aceasta încorpora câteva insule grecești din Marea Egee, precum și teritoriul din nordul Siriei, care se întindea de la Alep până la orașele irakiene de nord – Mosul și Kirkuk.

Publicarea hărții a coincis cu discursul lui Erdogan despre necesitatea de a modifica Acordul de la Lausanne din 1923, care a stabilit granițele Turciei moderne. De asemenea, el l-a criticat pe Ataturk pentru că a abandonat Mosul și Alep.

De asemenea, Ankara încearcă de mult timp să apere minoritățile turcești care trăiesc în străinătate. A refuzat să recunoască decizia Franței de a împărți Siria în 1920-21 în cinci state și a înființat sanjakul autonom Alexandretta, redenumit ulterior Hatay, ca subdiviziune a statului Alep. În 1936, Turcia a depus o plângere la Liga Națiunilor, susținând că rezidenții turci din Hatay au fost victimele unor abuzuri. Cu o lună înainte de moartea lui Ataturk, în 1938, francezii au declarat înființarea statului provizoriu Hatay, co-administrat de Franța și Turcia, încălcând termenii Tratatului de independență franco-sirian. În 1939, Turcia a anexat teritoriul după ce un referendum trucat a arătat că majoritatea locuitorilor erau în favoarea unirii cu Republica Turcă.

Ankara a venit în apărarea etnicilor turci din Cipru după ce au izbucnit ciocniri cu ciprioții greci în 1963. Turcia și-a desfășurat forțele aeriene și a amenințat că va invada, înainte ca președintele american Lyndon Johnson să o avertizeze să nu facă acest lucru. În 1974, Garda Națională cipriotă a orchestrat o lovitură de stat ordonată de junta greacă, ca parte a unui plan de unificare a Ciprului cu Grecia. Profitând de preocuparea Washingtonului pentru scandalul Watergate, Turcia a invadat Ciprul, preluând controlul asupra a 40% din insulă. Ulterior, partea de nord a Ciprului și-a declarat independența, înființând în 1983 Republica Turcă a Ciprului de Nord.