Cum a devenit Austria fortăreaţa alpină a lui Putin. Pentru Viena, neutralitatea se dovedeşte a fi o afacere bună

Atunci când cancelarul austriac Karl Nehammer a decis în aprilie anul trecut să fie primul lider european de după invazie care a zburat la Moscova (via Kiev) pentru a se întâlni cu Putin faţă în faţă, el a încercat să vândă acest lucru ca pe o misiune de pace şi ca pe o „datorie” solemnă a sa. Criticii europeni ai Austriei au simţit însă că este doar o poveste de acoperire. Deşi puţine detalii au ieşit la iveală din ceea ce Nehammer a numit o „conversaţie dură şi sinceră” cu Putin, scepticii au remarcat că gazul rusesc către Austria a continuat să curgă, spre deosebire de cazul Germaniei, unde livrările au fost întrerupte, arată POLITICO într-o analiză publicată luni, citată de news.ro.

Austria a adoptat o atitudine ambivalentă faţă de Rusia de când Vladimir Putin a lansat un asalt brutal asupra Ucrainei, anul trecut: Viena nu vrea să fie văzută ca sprijinind în mod deschis Moscova, dar este, de asemenea, precaută să nu aducă daune permanente unei relaţii care a fost foarte profitabilă pentru ţară timp de decenii. Şi dacă Austria nu a fost deloc singura ţară care a îmbrăţişat cu entuziasm Rusia în perioada premergătoare asaltului pe scară largă al lui Putin de anul trecut, niciun membru al UE nu a avut totuşi mai multe dificultăţi în a renunţa la ea, ţinând cont că Ungaria nici măcar nu pare să încerce să facă asta, arată POLITICO.

Chiar dacă Austria a sprijinit Ucraina cu un ajutor umanitar substanţial, a primit zeci de refugiaţi, a aprobat sancţiunile Uniunii Europene împotriva Rusiei şi l-a criticat public pe Putin pentru încălcarea normelor internaţionale, în culise, legăturile comerciale dintre cele două ţări rămân în mare parte intacte, în special în domeniile energetic şi financiar. A fost un exerciţiu de echilibru dificil.

AUSTRIA ŞI UNGARIA, BREŞA PRIN CARE RUSIA AR PUTEA ÎNCERCA RUPEREA UNITĂŢII EUROPENE

Partenerii occidentali ai Austriei au tolerat mult timp relaţiile acesteia cu Rusia, dar războiul din Ucraina a ridicat miza, iar Viena se află brusc sub presiune din toate părţile. Criticii de pe ambele maluri ale Atlanticului spun că pretextul „neutralităţii militare” afişat de Austria şi ceea ce mulţi percep ca fiind o minimă implicare în plină criză trădează un cinism adânc înrădăcinat în rândul elitelor ţării în relaţiile cu Rusia şi reprezintă o ameninţare substanţială la adresa unităţii europene în ceea ce priveşte Ucraina, potrivit POLITICO.

„Austria este, cu siguranţă, veriga slabă a UE în ceea ce priveşte Rusia”, a declarat un oficial de rang înalt al Comisiei Europene, subliniind ceea ce persoana respectivă a descris ca fiind infiltrarea cu succes a Moscovei în cadrul establishmentului ţării, un proces care s-a petrecut de-a lungul anilor.

Pentru UE, care se luptă deja să facă faţă veşnicelor flirturi cu Putin ale premierului Ungariei Viktor Orbán, refuzul Austriei de a se dezangaja în mod ferm de Rusia complică şi mai mult eforturile de a prezenta un front comun. Temerea Bruxelles-ului este că, în timp, apariţia unei zone tolerante faţă de Rusia în inima geografică a Europei, care să cuprindă Ungaria şi Austria, s-ar putea răspândi, oferind Rusiei un avantaj în efortul său continuu de a crea breşe pe continent.

Alexander Schallenberg, energicul ministru de externe al Austriei şi cel mai vocal reprezentant al său pe scena internaţională, insistă că astfel de abordări reprezintă mentalităţi înrădăcinate în trecut şi nu au legătură cu realităţile actuale. Departe de a pune în pericol unitatea europeană, Austria, dimpotrivă, a consolidat-o, a susţinut el într-un interviu recent. „De la 24 februarie anul trecut, atât cancelarul Nehammer, cât şi eu am arătat foarte clar care este poziţia acestei ţări şi care este poziţia guvernului nostru”, a declarat Schallenberg. „Pentru o ţară precum Austria, o ţară mică, dependentă de exporturi, situată în inima continentului european, este esenţial ca dreptul internaţional şi principiul pacta sunt servanda să fie respectate”, a spus el, folosind dictonul latin care înseamnă „acordurile trebuie respectate”.

DE UNDE A PORNIT TOTUL

Pentru a înţelege rădăcinile poziţiei Austriei faţă de Rusia, este util să privim înapoi în 1955, scrie POLITICO. La un deceniu după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, ţara rămăsese ocupată de cele patru puteri aliate şi împărţită în zone. Pentru a-i convinge pe sovietici să îi redea Austriei suveranitatea deplină, ţara a trebuit să accepte să înscrie neutralitatea în Constituţia sa, ceea ce populaţia de la acea vreme a considerat un rău necesar. Strict vorbind, legea nu împiedică Austria să participe la un conflict armat, ci mai degrabă stipulează că ţara nu se alătură unei alianţe militare şi nu permite altor ţări să staţioneze trupe pe teritoriul său, menţionează – ca o paranteză – POLITICO.

Iniţial, austriecii nu au fost deosebit de îngrijoraţi de ofensarea sovieticilor. Mulţi bărbaţi austrieci luptaseră în armata germană împotriva sovieticilor şi fuseseră în lagărele de prizonieri de război ale URSS, aşa că între cele două ţări nu prea a fost vorba de o dragoste pierdută. După ce sovieticii au zdrobit revolta din 1956 din Ungaria, declanşând un val masiv de refugiaţi peste graniţa austriacă, Viena nu a ezitat să se alăture altor ţări occidentale în cadrul Naţiunilor Unite pentru a critica acţiunile Moscovei, reaminteşte POLITICO.

Cu toate acestea, nu a durat mult timp până când Austria, ferm prinsă între NATO şi blocul sovietic, a descoperit avantajele inerente ale noului său statut. Ca ţară neutră, nealiniată, putea face afaceri de ambele părţi ale Cortinei de Fier. La 1 iunie 1968, Austria a devenit prima ţară din Europa de Vest care a semnat un contract pe termen lung cu Uniunea Sovietică pentru furnizarea de gaze naturale, care au ajuns, prin Cehoslovacia, la un centru de distribuţie situat chiar în interiorul graniţei austriece.

Însă, la doar câteva luni după ce Austria a semnat contractul din 1968, s-a produs un dezastru. În august, tancurile sovietice au intrat din nou în Europa Centrală, de data aceasta chiar în Cehoslovacia pentru a zdrobi Primăvara de la Praga.

Cu amintirile represiunii din Ungaria încă proaspete, austriecii se temeau că sovieticii le-ar putea invada şi lor ţara. Guvernul a făcut chiar planuri de urgenţă pentru a se muta din Viena în vestul îndepărtat al ţării. De asemenea, s-a străduit să nu-i provoace pe sovietici, păstrând trupele austriece la 30 de kilometri de graniţa cu Cehoslovacia. Şi aveau dreptate să fie îngrijoraţi. Sovieticii chiar au avut un plan de a trimite trupe ale Pactului de la Varşovia peste graniţă, dar din motive care rămân neclare, au ales să nu o facă, menţionează POLITICO.

A fost un moment definitoriu pentru Austria în Războiul Rece. În cele din urmă, sovieticii nu le-au invadat ţara, iar gazul a continuat să curgă. Lecţiile pentru majoritatea austriecilor au fost clare: neutralitatea este bună atât pentru afaceri, cât şi pentru a menţine ţara în siguranţă.

VIENA DEVINE UN SEDIU PENTRU INSTITUŢII INTERNAŢIONALE

Neutralitatea a permis, de asemenea, Austriei să devină o scenă importantă pentru diplomaţia internaţională, subliniind beneficiile de a nu lua partea nimănui. În anii 1960, OPEC şi-a mutat sediul în Austria, urmată în 1979 de Organizaţia Naţiunilor Unite, care a făcut din Viena cel de-al treilea sediu al său. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa s-a stabilit acolo în 1993.

Acordul privind gazele naturale s-a dovedit a fi un beneficiu pentru grupul energetic OMV, deţinut pe atunci de stat, făcând din Austria unul dintre principalele puncte nodale de transport pentru gazul rusesc destinat Europei de Vest.

„Nu ar trebui să subestimăm puterea acestei istorii”, spune Wilhelm Molterer, fost vicecancelar şi ministru de finanţe austriac, amintindu-şi cât de îngrijorată era mama sa de o invazie sovietică în 1968. „Beneficiile economice ale acordului pentru Austria au fost substanţiale timp de mulţi ani”, subliniază fostul oficial.

Istoria ilustrează, de asemenea, modul în care relaţia Austriei cu Rusia a fost construită încă de la început pe baza unor temeri şi pe promisiunea de oportunităţi economice. În timp ce germanii îşi descriu adesea afinitatea pentru Rusia în termeni culturali şi istorici, principala motivaţie a Austriei de a privi spre Est, de la război încoace, a fost de ordin tranzacţional.

APROAPE FIECARE FOST CANCELAR AUSTRIAC ŞI-A GĂSIT UN JOB ÎN RUSIA DUPĂ CE A PĂRĂSIT FUNCŢIA

Între timp, elita Rusiei a văzut mult timp Austria ca fiind cea mai bună dintre cele două lumi: o poartă de acces către Occident, dar nu pe deplin occidentală. Viena, cu vechea sa splendoare imperială, cu politicienii supuşi şi faimoasa gemütlichkeit (cordialitate confortabilă – n.r.), este destinaţia favorită tradiţională a oligarhilor şi a oficialilor deopotrivă. Mai presus de toate, însă, este un loc în care ruşii cu bani şi influenţă au fost bineveniţi, fie că doresc să dobândească cetăţenia, aşa cum a fost cazul fiicei fostului preşedinte rus Boris Elţîn, fie că doresc să aleagă proprietăţi imobiliare în Alpi, precum Oleg Deripaska, fostul amic al lui Putin.

Într-adevăr, cel mai frapant aspect al legăturilor politice dintre Austria şi Rusia este măsura în care acestea se întind dincolo de liniile de partid. Aproape fiecare fost cancelar austriac în viaţă, de exemplu, a căutat un loc de muncă în Est după ce a părăsit funcţia.

Wolfgang Schüssel, fost cancelar din partea Partidului Popular, de centru-dreapta, s-a alăturat consiliilor de administraţie ale operatorului rus de telecomunicaţii mobile MTS şi ale gigantului petrolier Lukoil.

Succesorul său social-democrat, Alfred Gusenbauer, a mers să lucreze pentru „Institutul de Cercetare pentru Dialogul Civilizaţiilor”, un grup de reflecţie pro-rus înfiinţat de un apropiat al lui Putin.

Christian Kern, un alt social-democrat, a intrat în consiliul de administraţie al companiei feroviare ruseşti de stat RZD.

Foşti miniştri au intrat şi ei în acţiune. Hans Jörg Schelling, care a fost ministru de finanţe timp de trei ani, până în 2017, a devenit consultant pentru Gazprom după ce a părăsit funcţia. Fostul ministru de externe Karin Kneissl, cunoscută mai ales pentru că l-a invitat pe Putin la nunta sa şi a dansat vals cu acesta, s-a alăturat consiliului de administraţie al Rosneft, o companie petrolieră de stat, şi a devenit o invitată preferată la RT, postul internaţional de propagandă al Rusiei. Kneissl locuieşte acum în Liban şi se descrie ca fiind o „refugiată politică”.

În pofida diferenţelor lor politice, politicienii s-au bazat cu toţii pe aceeaşi logică interesată pentru a-şi justifica angajamentul: Austria trebuie să rămână o punte către Rusia pentru binele Occidentului.

Arătaţi cu degetul, majoritatea celor de mai sus au fost nevoiţi să renunţe la posturile lor după ce Rusia a intensificat războiul anul trecut, notează POLITICO.

CÂND PUTIN FACE GLUME ÎN AUSTRIA

Măsura în care liderii austrieci au pus ţara la colţ faţă de Rusia a devenit clară în timpul unei vizite de stat a lui Putin în 2014, la doar câteva săptămâni după ce acesta a anexat Crimeea şi a declanşat un război în estul Ucrainei.

Într-o zi însorită de iunie, preşedintele rus a stat în centrul scenei în sala opulentă, Art Nouveau, a Camerei de Comerţ din Viena, făcând glume pe seama gazdei sale, preşedintele Camerei, Christoph Leitl. „Sunt preşedinte de atât de mult timp, încât este a treia oară când am plăcerea să vă salut”, a spus Leitl uitându-se la Putin, care s-a întors spre public, a arătat spre austriac şi a exclamat: „Dictatură!”. În timp ce mulţimea a izbucnit în râs, Putin, zâmbind cu gura până la urechi, a adăugat în germană: „Dar o dictatură bună”.

Leitl a continuat dialogul, reamintindu-i lui Putin că exact 100 de ani mai devreme o parte din Ucraina aparţinea Austriei. „Ce sugestii aveţi?” a întrebat Putin, adăugând, în hohote de râs, că îi este teamă să audă răspunsul lui Leitl.

În timp ce se amuzau de glumă, preşedintele de atunci al Austriei, Heinz Fischer, a întins mâna spre Putin pentru a-l bate pe spate. Ceva mai devreme în acea zi, Fischer îl primise pe preşedintele rus cu onoruri militare complete în Hofburg, fostul palat imperial al Habsburgilor.

DOAR AFACERI?

Este posibil ca glumele să se fi încheiat de la atacul în toată regula al lui Putin asupra Ucrainei, dar relaţia economică de bază a supravieţuit în mare parte nevătămată.

Rusia rămâne al doilea cel mai mare investitor în Austria, după Germania (poziţie pe care o deţine din 2014), cu investiţii străine directe în valoare totală de 25 de miliarde de euro la sfârşitul anului trecut, adică 13 % din total. Prin comparaţie, investiţiile americane în Austria se ridică la 13 miliarde de euro, iar cele ale vecinilor din Italia la aproximativ 11 miliarde de euro.

Între timp, multe dintre sutele de companii austriece care au investit în Rusia în ultimii ani rămân active acolo. Aproape două treimi din cele 65 de companii austriece din Rusia intervievate de Şcoala de Economie din Kiev intenţionează să rămână, de exemplu, o proporţie cu mult peste media de 40% în cazul celor din toate ţările.

Conglomeratul de petrol şi gaze OMV, cea mai mare companie austriacă, rămâne un jucător important în sectorul energetic din Rusia. Raiffeisen Bank International, deţinută de austrieci, este cel mai mare creditor străin activ în Rusia şi un pilon al sistemului financiar al ţării. Chiar şi Red Bull, cu sediul la Salzburg, continuă să îşi vândă băuturile energizante în Rusia.

OMV susţine că este obligată să continue să cumpere cel puţin 6 miliarde de metri cubi de gaz rusesc pe an până în 2040 – ca urmare a unui acord din 2018 semnat la Viena de Putin şi de cancelarul de atunci, Sebastian Kurz. Guvernul austriac, care deţine puţin peste 30% din OMV, fost monopol de stat, susţine că nu este la curent cu detaliile contractului. Dar modul în care intenţionează să îşi îndeplinească promisiunea de a reduce la zero dependenţa Austriei de gazul rusesc până în 2027 rămâne un mister, punctează POLITICO.

POLITICIENII AUSTRIECI ŞI „VÂNTUL DIN EST”

Până de curând, liderii ţării au reuşit în mare măsură să contracareze examinarea internaţională a legăturilor lor cu Rusia folosind o formulă bine pusă la punct, care combină diversiunea, iritarea şi întoarcerea criticilor, toate livrate atât cu un zâmbet, cât şi cu o mare doză de farmec siropos vienez, comentează POLITICO.

„Suntem o ţară mică şi neutră şi am încercat întotdeauna să fim un loc al dialogului şi să găsim un teren comun cu toate ţările din lume”, a declarat recent pentru ziarul elveţian Blick fostul cancelar Kurz, ale cărui întâlniri frecvente cu Putin în timpul mandatului său au ridicat întrebări chiar şi în Austria.

În timpul mandatului lui Kurz a ieşit la iveală cel mai grotesc exemplu al disponibilităţii instituţiilor politice austriece de a satisface interesele ruseşti. În 2019, înregistrări video secrete cu vicecancelarul Heinz-Christian Strache, lider al Partidului Libertăţii, de extremă dreapta, îl arătau pe acesta oferindu-se să-şi exercite influenţa politică pentru a facilita investiţii în timp ce vorbea cu o femeie despre care crede că este nepoata unui oligarh rus. Scandalul care a urmat a dus la căderea guvernului Kurz.

Deconectarea dintre retorica austriacă şi realitate este unul dintre motivele pentru care partenerii săi internaţionali au încetat de mult timp să mai creadă în „şmecheria” Vienei de a poza în arbitru neutru, arată POLITICO.

UN HUB AL SPIONILOR RUŞI

După anexarea ilegală a Crimeei, oficialii occidentali au avertizat Viena ani de zile că serviciile sale de securitate au fost infiltrate de ruşi şi au fost ignoraţi.

În 2020, Jan Marsalek, directorul austriac fugar aflat în centrul scandalului Wirecard, una dintre cele mai mari fraude financiare din istorie, a fugit în Rusia prin Viena şi Minsk şi se presupune că a fost ajutat de foşti agenţi de informaţii austrieci. Însă a fost nevoie să fie devoalată o presupusă cârtiţă de rang înalt din cadrul serviciului, în 2021, iar Austria să fie suspendată din schimbul de informaţii occidentale pentru ca ţara să acţioneze. Până să se ajungă aici, însă, problemele erau atât de grave, încât guvernul a decis să îşi desfiinţeze cu totul serviciul de informaţii şi să o ia de la capăt.

Războiul din Ucraina a sporit şi mai mult tensiunile şi le-a scos la iveală. În ianuarie, după ce Schallenberg a avertizat că nu este posibilă excluderea Moscovei din OSCE, organizaţie cu sediul la Viena, Ministerul de Externe al Poloniei a acuzat Austria că este „pro-rusă”. Ministrul adjunct de externe polonez Paweł Jabłoński a calificat comentariile austriacului drept „absurde”.

Cam în acelaşi timp, divizia de aplicare a sancţiunilor din cadrul Trezoreriei SUA a trimis către Raiffeisen Bank un set de întrebări cu privire la operaţiunile sale din Rusia, o mişcare pe care unii observatori au văzut-o ca fiind un mesaj tranşant din partea Washingtonului pentru ca Viena să îşi facă ordine în propria casă.

Săptămâna trecută, Comisia Europeană a atras atenţia Austriei că nu face suficient de mult pentru a renunţa la gazul rusesc, avertizând-o că se confruntă cu „provocări majore” în ceea ce priveşte securitatea aprovizionării sale cu energie. În ultimele luni, Austria s-a bazat pe Rusia pentru până la 70% din gazul său, deşi volumele totale au scăzut pe fondul unei ierni blânde şi al unei încetiniri economice.

MAI EXISTĂ SPERANŢE CA AUSTRIA SĂ-ŞI REVINĂ?

Având în vedere cât de adânc sunt înfipte interesele ruseşti în politica şi economia ţării, s-ar putea ca destrămarea relaţiei austro-ruse să nu mai fie posibilă, crede POLITICO.

În timp ce restul Europei şi-a redus dependenţa de gazul rusesc la mai mult de jumătate în 2022, până la 19 la sută, Austria a cumpărat 60 la sută din gazul său din Rusia, faţă de 80 la sută înainte de invazia de anul trecut. Anul trecut, Austria a plătit 7 miliarde de euro pentru gazul rusesc.

Raiffeisen Bank are probleme similare în a se rupe de dependenţa de Rusia. Banca a câştigat peste 2 miliarde de euro în Rusia anul trecut, mai mult de jumătate din profitul său global. Dar, din cauza sancţiunilor internaţionale împotriva Rusiei, banca, având o valoare bursieră de aproximativ 5 miliarde de euro, nu poate repatria aceste profituri. Banca spune că încearcă să iasă din Rusia, dar încă nu a găsit o cale de ieşire. „Au aşteptat prea mult timp şi au ratat ocazia de a se repoziţiona”, a declarat un executiv de la o bancă rivală. „Singura lor opţiune acum este să se descurce”, afirmă acest bancher.

Oficialii austrieci se plâng în privat că criticile aduse RBI în capitalele occidentale sunt neserioase, deoarece multe companii europene şi americane care încă sunt active în Rusia beneficiază de serviciile pe care le oferă, iar un colaps al sistemului financiar rusesc nu ar fi în interesul nimănui.

Totuşi, demascarea publică tot mai insistentă a legăturilor Austriei cu Rusia a împins Viena să îşi schimbe tonul. Întrebat de POLITICO dacă încă mai vede Austria ca pe o „punte” către Moscova, o replică repetată de generaţii de politicieni austrieci, Schallenberg a fost hotărât. „Dacă vrei să acţionezi ca o punte, ai nevoie de două ţărmuri, iar în acest moment acestea nu există”, a spus el. „Atunci când o ţară este condusă de dorinţe neoimperialiste şi crede că poate redesena graniţele cu rachete şi tancuri şi pur şi simplu să anuleze existenţa unei ţări vecine, atunci nu va exista un alt ţărm”, a declarat şeful diplomaţiei austriece.

Cu toate acestea, până acum, schimbarea de retorică nu a dus la schimbări mari în politică – şi, având în vedere vânturile politice predominante, este posibil ca astfel de schimbări să nu ajungă niciodată, punctează POLITICO.

DE CE EXTREMA DREAPTĂ CONDUCE ÎN SONDAJE ŞI CE SE POATE ÎNTÂMPLA

Partidul Libertăţii, de extremă dreapta şi pro-rus, care doreşte ridicarea tuturor sancţiunilor împotriva Rusiei, conducea în sondajele naţionale din noiembrie, cu o medie de 28% din opiniile favorabile, fiind cu câteva puncte în faţa celui mai apropiat rival, Partidul Social-Democrat, de centru-stânga.

Totuşi, având în vedere că majoritatea austriecilor încă susţin sancţiunile, popularitatea partidului este mai degrabă o frustrare faţă de guvernul actual decât un entuziasm pentru politica sa faţă de Rusia. Şi totuşi, popularitatea sa înseamnă că este probabil să se descurce bine la următoarele alegeri, programate cel târziu în toamna anului 2024, şi să continue să conducă dezbaterea politică din Austria, notează POLITICO.

O adevărată reglare de conturi cu privire la abordarea ţării faţă de Rusia ar necesita cel puţin o discuţie despre neutralitate – care rămâne sacrosanctă. În ultimele săptămâni, politica ţării a fost convulsionată de o adevărată dezbatere cu privire la posibilitatea ca trimiterea de unităţi de deminare în Ucraina să încalce politica de neutralitate a ţării.

Cea mai mare parte a ţării pare să nu fie conştientă de angajamentele asumate de Austria în cadrul normelor de apărare reciprocă ale UE, despre care unii susţin că fac ca neutralitatea ţării să fie nulă şi neavenită. „Nimeni nu vrea să dezbată neutralitatea, dar cel puţin ar trebui să luăm în considerare abordarea realităţilor angajamentelor noastre faţă de UE”, a declarat Molterer, fostul vicecancelar.

Din păcate pentru cei care speră la o poziţie mai fermă împotriva Rusiei, gemütlichkeit este mult mai uşor, conchide POLITICO în analiza sa.

Pentru mai multe știri urmărește-ne pe TELEGRAM!

#austria #Afaceri #Putin

Abonează-te la Telegram Realitatea.md pentru mai multe știri.

De ce Donald Trump este un pericol mult mai mic față de ceea ce urmează; JD Vance

Trump, omul care râdea de Biden că adoarme în conferințe, că se contrazice în aceeași propoziție, că e un ramolit ținut în viață de medicamente și de staff, a devenit exact Biden. Soarta e și crudă, și dreaptă: același mers ezitant, aceleași fraze care se întorc unele împotriva altora, același aer de marțafoi căruia îi scapă realitatea printre degete. Tabloul clinic e aproape identic.

Însă în umbra lui Trump, tânăr și lucid, stă JD Vance! Patruzeci și unu de ani, soția lui așteaptă al patrulea copil, omul care e convins că numai credința poate conduce lumea. Convins că democrația e un experiment eșuat. Convins că el și doar el știe ce urmează.

Doamnelor și domnilor, noi încă nu-l cunoaștem bine pe JD Vance. Dar vă asigur, el ne cunoaște foarte bine pe noi toți. Și știe inclusiv cum ar trebui să trăim.

Vă invit la lectură pentru a înțelege de ce lansarea unei cărți va însemna, cel mai probabil, și noua direcție a politicii americane republicane. Cititul este gratuit, dar un abonament plătit este doar pentru cei care si vor să înțeleagă mai mult!

După nebun, vine „profetul”

Donald Trump și JD Vance nu sunt două grade ale aceluiași pericol, sunt două specii diferite. Președintele Trump este catastrofa meteorologică violentă, imprevizibilă, spectaculos de caraghioasă, dacă există așa ceva, dar în cele din urmă trecătoare. Vance e altceva, e proiectul construit cu mare grijă în spatele furtunii. În timp ce primul talks shit, celălalt desenează planuri. Trump distruge din instinct, este incult și înțelege puțin.

JD Vance este altă marfă. El construiește din convingere.

Iar între instinct și convingere, între haos și doctrină, între nebunie și „profeție”, distanța aceasta, e exact măsura pericolului suplimentar pe care îl reprezintă vicepreședintele Statelor Unite, posibilul candidat republican la alegerile din 2028, autorul viitoarei cărți Communion: Finding My Way Back to Faith („Împărtășanie: Regăsirea drumului către credință”), care va apărea pe 16 iunie la Harper Collins Publishers.

Creatorul din Silicon Valley

JD Vance nu s-a inventat singur. Ca orice produs politic, a fost inventat.

Peter Thiel, miliardarul din Silicon Valley care a scris răspicat că nu mai crede că libertatea și democrația sunt compatibile, l-a descoperit, l-a finanțat și l-a introdus în rețelele unde se construiesc doctrine, nu partide. Vance este o creație a lui Thiel. Și, la fel ca binefăcătorul său, îmbrățișează o ideologie radicală care urmărește să distrugă guvernarea democratică ca sistem. Nu să o reformeze, ci să o distrugă.

Ideologul din spatele acestui proiect se numește Curtis Yarvin, blogger cunoscut sub pseudonimul Mencius Moldbug, fondatorul mișcării Dark Enlightenment sau NRx, Neoreacționarismul. Yarvin este gânditorul principal al unei mișcări care promovează deschis dictaturile ca superioare democrațiilor și care vede națiunile ca sisteme software depășite ce trebuie pur și simplu dezinstalate. Iar acestea nu sunt metafore, sunt componente explicite ale doctrinei.

Vance l-a lăudat public pe Yarvin în 2021 și, preluând direct una dintre ideile lui, a spus că Trump ar trebui să concedieze fiecare funcționar de rang mediu din administrația federală și să-l înlocuiască cu „oamenii noștri”, iar dacă instanțele l-ar opri, să iasă în față și să declare că decizia judecătorilor nu îl privește.

Teologul de la Notre Dame

Dar Yarvin și Thiel sunt doar jumătate din ecuație. Cealaltă jumătate e mai subtilă și, în felul ei, mai periculoasă — pentru că vine învelită în latină și în miros de tămâie.

Vance s-a aliniat cu mișcarea catolică postliberală, al cărei principal teoretician, Patrick Deneen de la Notre Dame, scrie că este nevoie de „schimbare de regim, răsturnarea pașnică, dar viguroasă a clasei conducătoare liberale corupte și crearea unei ordini postliberale.”

Consensul acestui curent e că metodele și modelele democratice nu sunt suficiente pentru a salva societatea. Integraliștii speră că Trump va dezmembra sistemul democratic astfel încât creștinii, cum a spus chiar Trump, „să nu mai trebuiască să voteze niciodată.“
Vance a spus că, data viitoare când aliații săi controlează președinția sau Congresul, „trebuie să fim cu adevărat necruțători în exercitarea puterii” și că republicanii trebuie să pună mâna pe instituții, inclusiv universități, „pentru a le face să lucreze pentru oamenii noștri.”

Dacă n-am fi văzut cum lucrează actuala administrație americană, am fi zis că e doar un mic exces verbal. Dar nu e. E viziune de stat și, din pacate, si o viziune asupra viitorului.
Înțelegeți ce se întâmplă? Vance a reușit o sinteză extraordinară: pe de o parte, techno-autoritarismul Silicon Valley al lui Thiel și Yarvin, statul ca o corporație, democrația ca software defect ce trebuie șters și reinstalat, pe de altă parte, integralismul catolic, adică statul subordonat Bisericii, ordinea naturală divină impusă prin lege. Două ideologii radical diferite ca sursă, convergente însă ca scop: sfârșitul pluralismului liberal și instalarea unei elite care știe, mai bine decât tine și decât mine, cum trebuie să trăim.

Ce se întâmplă în viața reală

Dacă cineva crede că acestea sunt discuții rezervate revistelor de științe politice, se înșală. Toate aceste idei vor avea consecințe cât se poate de practice atunci când JD Vance va ajunge să decidă politici publice.

Adică vor avea efecte asupra corpului nostru, consecințe în dormitorul tău, asupra drepturilor și libertăților tale cetățenești.

Avortul
Vance s-a descris pe sine drept „100% pro-life” și a declarat că „ar dori ca avortul să fie ilegal la nivel național.“ A apărat lipsa excepțiilor pentru viol și incest din interzicerea avortului în Texas, spunând că „două greșeli nu fac o dreptate.“

Și, poate cel mai orwellian detaliu: Vance a semnat o scrisoare prin care cerea retragerea regulilor ce protejau confidențialitatea dosarelor medicale ale femeilor care călătoreau în alt stat pentru a întrerupe o sarcină, deschizând practic ușa supravegherii sarcinilor de către stat. Proiectul 2025, pe care Vance l-a descris drept conținând „idei bune,” propune redenumirea Departamentului de Sănătate în „Departamentul pentru Viață” și implementarea unui sistem național de supraveghere a avorturilor, fiecare procedură, la ce vârstă gestațională, din ce motiv, din ce stat provenea pacienta.

George Orwell ar fi recunoscut imediat sistemul.

Libertatea de gândire
La un miting din ianuarie 2026, Vance a declarat că e rolul Americii să „combată DEI și ideologiile radicale de gen care vânează copiii noștri”, nu al statelor individuale, nu al comunităților locale, ci al Americii ca proiect unitar guvernat de o viziune morală centralizată. Adică al lui JD Vance.

Modelul politic pe care îl admiră în mod declarat este Viktor Orbán. Nu în sens abstract; pe 7 aprilie 2026, JD Vance va zbură personal la Budapesta pentru a-l susțină pe premierul ungar cu doar câteva zile înainte de alegerile legislative care îi vor decide soarta politică. Are programat un discurs despre „bogatul parteneriat dintre Ungaria și Statele Unite.” Secretarul de stat Rubio a fost deja acolo cu câteva săptămâni înainte, să-i ureze „succes.” Iar Trump l-a descris pe Orbán ca pe „un lider cu adevărat puternic, cu o capacitate dovedită de a produce rezultate fenomenale.“

Cine a trăit în Europa de Est și în UE știe bine exact ce înseamnă aceste „rezultate fenomenale” în practică. Și cât de mult a decăzut societatea maghiară sub bagheta lui Orban.

„Communion” sau invitație la “Împărtășanie”

Pe 16 iunie 2026, JD Vance va publica o carte despre cum și-a găsit drumul înapoi spre Dumnezeu. O va lansa în America, pentru americani. Și americanii o vor citi cu emoție, cu interes, poate cu admirație. Pentru că americanii nu știu și înțeleg destul de puțin, așa au demonstrat lumii de multe ori.

De exemplu, nu știu ce înseamnă un stat care decide pentru tine și pe corpul tău. Nu știu ce înseamnă Decretul 770. Nu știu că în România lui Nicolae Ceaușescu avortul a fost interzis în 1966, că femeile mureau cu miile în spitale improvizate sau în bucătării, că generații întregi de copii nedoriți au crescut în orfelinate despre care, cum scria cineva recent, nici măcar Stephen King n-ar fi avut tupeu să scrie. Nu știu că între 1966 și 1989 au murit oficial aproape 10.000 de femei din cauza avorturilor ilegale, iar numărul real era cu mult mai mare, îngropat în statistici falsificate, în tăcere administrativă, în rușinea sistemului. Nu știu ce înseamnă frica, nu frica abstractă, cea de la televizor, ci frica de propria sarcină, de propriul corp devenit proprietate de stat.

Noi, românii, știm. Cei care am trăit în comunism știm exact ce înseamnă când statul decide că are dreptul să intre în dormitorul tău și să decidă în numele unui drept pe care el, statul, îl batjocorește în fiecare secundă. În realitate, statul român nu dă doi bani pe viața ta, și când nu te omoară, te umilește continuu. Dar când e vorba de a decide asupra corpului femeii, cum să scape o asemenea ocazie, el, un ticălos fără de margini?
Ș iată unde am ajuns: un sondaj INSCOP din martie 2026, realizat pe un eșantion reprezentativ de tineri români între 18 și 35 de ani, arată că 58,4% dintre ei sunt împotriva avortului. Cincizeci și opt la sută dintre tinerii unei țări care a trăit pe propria piele ce înseamnă interdicția. Între timp, un sondaj din 2024 al Asociației Moașelor Independente a constatat că 90% dintre spitalele și clinicile din România, din 959 analizate, au refuzat să ofere trimiteri pentru femeile care solicitau avort.

Avortul e legal în România. Și ce dacă, de când în România legea trebuie si respectată ?

Directorul INSCOP, Remus Ștefureac, a comentat rezultatele astfel: „Ne arată și un filon mai conservator al tinerilor și efectul unor dezbateri din societatea românească. Ne arată și vulnerabilitatea categoriei tinere asupra dezinformării, asupra populismelor de orice tip.”

Asta înseamnă că îndoctrinarea funcționează. La treizeci și șase de ani după ce Nicolae Ceaușescu a crăpat, proiectul lui merge mai departe. Fără el, dar prin Biserică și prin algoritmi.

Aceasta e România pe care o recunoaște JD Vance.

Aceasta e lumea pe care o construiește, rafinată ideologic, legitimată teologic, exportată global. Un Vance președinte nu ar face altceva decât să dea apă la moară „credincioșilor” care nu sunt capabili să gândească pentru ei înșiși, dar care sunt gata oricând să decidă pentru alții.
La fel si cu medicii și cu asistentele care refuză avorturile în spitale publice invocând conștiința, dar care nu au nici o tresărire când vine vorba de condiționarea actului medical de sfânta șpagă! A celor care confundă credința cu puterea și puterea cu dreptul de a controla. Dacă ar fi așa cum propovăduiesc aceste carcase ale moralității, România n-ar mai fi țara furtului, a corupției și a preacurviei, nu ar mai fi țara imposturii, a bigotismului medieval și a lipsei de sacru.

Iar aici nu e doar nostalgie după comunism în sens strict. E ceva mai difuz și mai periculos: imensa disponibilitate de a ceda dreptul de a decide, de a preda cheile propriei vieți unui sistem care promite în schimb ordine, sens și mântuire. Ceaușescu promitea și el ceva. Promitea nație, familie, viitor. Și a livrat foamete în bucătării, moarte în orfelinate și frică în fiecare casă.

Titlul cărții lui Vance nu e ales întâmplător. Communion — Împărtășanie, este în teologia catolică ritualul central prin care credincioșii consumă pâine și vin care, conform dogmei transsubstanțierii, se transformă apoi în trupul și în sângele lui Hristos. Dar euharistia nu e un act individual. E actul prin care te unești cu corpul mistic al Bisericii, cu toți ceilalți credincioși. E dizolvarea eului în colectivul sacru.

Asta este exact ceea ce propune Vance din punct de vedere politic: nu libertatea individuală, ci subordonarea individului față de un adevăr comun, revelat, inatacabil.
Titlul cărții lui e, în felul acesta, și un manifest. Nu spune „iată călătoria mea personală.” Spune „iată corpul din care fac parte și din care ar trebui să faceți parte și voi.”

E subtil. E inteligent. Și e înfricoșător tocmai pentru că e sincer.

Iar diferența față de omul pe care îl servește acum este abisală. Trump e ținut în geam, îmbătrânit, previzibil, prizonier al propriei guri slobode și al degenerării evidente. Lumea lui are două culori: good guy și bad guy. Atât. Mintea lui n-are nuanțe, nu a avut niciodată și nici n-a simțit nevoia — pentru că în lumea lui binară totul se rezolvă simplu: ești cu mine sau ești dușmanul meu. Un om periculos, da. Dar un om pe care îl înțelegi, pentru că nu face nimic surprinzător.

JD Vance e altă specie. El nu mai are nici măcar gândirea binară. Nu pentru că ar fi mai complicat, ci pentru că acolo unde există credință ca program politic, binarul dispare și el, rămâne doar adevărul revelat, singurul, întreg și inatacabil. Nu există negociere cu adevărul revelat. Nu există excepții, nuanțe, cazuri particulare. Există doctrina și există cei care n-au înțeles-o încă.

Platformele electorale se negociază în Congres. Cosmologiile nu se negociază nicăieri.

Trump doar urlă și trece. Prin Vance vine însă vraja. Pentru că Dumnezeu i-a dat învățătura, iar Vance i-a găsit cea mai lumească și mai periculoasă dintre întrebuințări.

SERGIU TOADER | București, România