Emmanuel Macron, acuzat că „i-a servit lui Xi Jinping un triumf strategic pe o tavă de argint”

Revista americană Foreign Policy îl acuză pe președintele francez Emmanuel Macron că „i-a servit lui Xi Jinping un triumf strategic pe o tavă de argint”, remarcând totodată că „Europa e dezastruos de dezbinată în privința Chinei”.

În ultimele două săptămâni, președintele Partidului Comunist Chinez, Xi Jinping, a primit vizita mai multor demnitari europeni. La sfârșitul lunii martie, premierul spaniol Pedro Sánchez a fost primul om de stat european care s-a întâlnit cu liderul chinez după summitul liderului chinez cu președintele rus Vladimir Putin de la Moscova.

Președintele francez Emmanuel Macron l-a urmat, săptămâna trecută, împreună cu președinta Comisiei UE, Ursula von der Leyen. Singurul câștigător al acestor vizite este Xi. Nu numai că nu a făcut nicio concesie cu privire la nicio problemă vitală pentru interesele europene, de la războiul Rusiei până la relațiile economice, dar vizitatorii săi europeni i-au arătat lui Xi o mostră de dezbinare europeană și transatlantică, servindu-i liderului chinez un triumf strategic major pe o tavă de argint și lăsând Politica europeană față de China în dezordine.

Nu trebuia să fie așa. Planul liderilor europeni era unul bun în teorie. Ei au vrut să profite de redeschiderea după sfârșitul regimului „zero covid” al Chinei și să susțină probleme importante cu Xi, în special războiul Rusiei. Macron o invitase pe von der Leyen să i se alăture la Beijing pentru a marca unitatea europeană și s-a întâlnit cu ea pentru un prânz pregătitor la Paris înainte de călătorie. Președintele francez a părut clar că vrea să semnaleze că este un european mai angajat decât cancelarul german Olaf Scholz, care a pornit într-o călătorie solo la Beijing în noiembrie 2022, după ce a respins oferta lui Macron de a merge împreună. Von der Leyen și-a făcut partea ei pentru a semnala o abordare europeană hotărâtă, notează FP.

Țările de estul Europei sunt furioase pe Macron

Țările de estul Europei sunt furioase pe Macron, care vrea să rupă UE de SUA. Nu mai îndepărta Europa de SUA, pare să fie mesajul oficialilor din Europa Centrală și de Est, care sunt furioși pe președintele francez Emmanuel Macron după ce acesta a avertizat asupra faptului că europenii nu ar trebui să se lase prinși la mijloc în conflictul dintre SUA și China în privința Taiwanului, scrie Politico.

Afirmațiile lui Macron au agasat guvernele țărilor de pe flancul de est al Uniunii Europene care vor să aibă relații cât mai bune cu SUA – în special în domeniul Apărării – și susțin o abordare mai dură față de Beijing. „În loc să construim o autonomie strategică față de SUA, propun un parteneriat strategic cu SUA”, a spus marți premierul polonez Mateusz Morawiecki înainte de a face o vizită de trei zile în America. În privat, diplomații sunt încă și mai vehemenți. „Nu putem înțelege poziția lui Macron cu privire la relațiile transatlantice în aceste vremuri grele”, a spus un diplomat dintr-o țară din estul Europei. „Noi, ca UE, ar trebui să fim uniți. Din nefericire, această vizită și remarcile franceze care i-au urmat nu sunt benefice”.

Macron a vrut dintotdeauna ca Europa să devină mai independentă din punct de vedere economic și militar – o inițiativă care mulți din Europa Centrală și de Est se tem că ar putea să slăbească sprijinul americanilor fără de care statele din această regiune ar întâmpina dificultăți mult mai mari să se apere de acțiunile agresive ale Rusiei. „Ar trebui cu toții să ne aducem aminte de înțelepciunea primului ambasador american în Franța, Benjamin Franklin, care remarca pe bună dreptate că ori rămânem împreună, ori vom fi spânzurați separat”, a spus un alt diplomat de rang înalt din Europa de Est.
Macron a atins un subiect sensibil în Europa: cum ar trebui UE să se poziționeze în lupta dintre superputerile SUA și China.

Președintele francez a încurajat Europa să își croiască propriul drum și a avertizat că Europa se confruntă cu un „mare risc” dacă „rămâne prinsă în crize care nu sunt ale noastre și care ne împiedică să ne formăm autonomia strategică”. Macron a mai spus că ar vrea ca Europa să devină un al „treilea pol” de contrabalansare a Chinei și SUA pe termen lung. Un conflict iminent între Beijing și Washington, potrivit lui, ar pune în pericol realizarea acestui obiectiv.

În estul Europei, însă, Macron este acuzat că nu diferențiază destul între SUA și China în contextul jocului global pentru putere. Un diplomat dintr-o țară din Europa Centrală a criticat poziția lui Macron, catalogând-o drept „scandaloasă”, în timp ce un alt oficial din aceeași regiune a interpretat-o ca o încercare a lui Macron „de a distrage atenția de la alte probleme și de a face Franța să pară mai importantă decât este”.

Kristi Raik, șeful programului de politică externă a Centrului Internațional pentru Apărare și Securitate, a spus că Macron vorbește mult despre autonomia strategică a Europei, dar nu menționează nimic despre faptul că securitatea și apărarea Europei depind în mare măsură de SUA, după cum a devenit foarte clar în Ucraina. Dacă Macron „vrea să arate în mod serios că plănuiește cu adevărat ca Europa să se poată apăra singură, ar trebui să arate că Franța este dispusă să facă mult mai multe pentru a apăra Europa de Rusia”, a mai spus Raik.

Răspunsul Parisului

Ministrul francez al Economiei, Bruno Le Maire, a declarat că Franţa este un „aliat solid şi de încredere” al Statelor Unite, dar că este necesară implicarea Chinei, el încercând astfel să clarifice declaraţiile controversate ale preşedintelui francez Emmanuel Macron.
„Intenţionăm să rămânem aliaţi puternici şi de încredere ai Statelor Unite ale Americii. Să nu înţelegeţi greşit”, a spus Le Maire, care a participat la reuniunile de primăvară, de la Washington, ale Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Mondiale.

„Înainte de a merge în China, preşedintele Macron l-a sunat pe preşedintele Biden (…) pentru a coordona efectiv poziţiile americane şi franceze faţă de China”, a subliniat ministrul francez.

Preşedintele Macron a provocat un val de neînţelegere în SUA şi în Europa făcând apel la Uniunea Europeană să nu urmeze Washingtonului sau Beijingului în chestiunea Taiwanului, declaraţii interpretate ca o distanţare faţă de Washington. Întrebat despre acest subiect, Bruno Le Maire a apreciat că este o prioritate „să cerem Chinei să oprească escaladarea din Taiwan”.

Din punct de vedere economic, el a deplâns faptul că „unii (…) în SUA cred că ar fi necesară decuplarea completă a economiilor occidentale – americană şi europene – de economia chineză”, în contextul în care „volumul comerţului dintre China şi SUA nu au fost niciodată atât de ridicat”.

„Aşadar, Europei i se cere să renunţe la un comerţ care a crescut între SUA şi China. Nu avem vocaţia de a fi idiotul satului, care se lasă păcălit şi care lasă alte puteri să facă comerţ”, a mai declarat el.

Exporturile şi importurile de bunuri şi servicii între SUA şi China au atins în 2022 cel mai înalt nivel din istorie, potrivit datelor Departamentului american de Comerţ. Dar China şi-a pierdut rangul de cel mai mare partener comercial al SUA în favoarea Uniunii Europene, o premieră după războiul comercial din 2019. Ministrul francez al Economiei consideră, de asemenea, că este necesar să se urmărească în continuare implicarea Chinei, fie că este vorba de a nu vinde arme Rusiei, de a lupta împotriva schimbărilor climatice sau de a restructura datoria ţărilor sărace, sector în care Beijingul este unul din principalii creditori.

Pentru mai multe știri urmărește-ne pe TELEGRAM!

#Macron #Paris #Europa

Abonează-te la Telegram Realitatea.md pentru mai multe știri.

Moțiunea de cenzură care a doborât marți Guvernul Bolojan cu două sute optzeci și unu de voturi, record absolut în istoria Parlamentului, nu e decât suprafața vizibilă a unei alegeri pe care România o amână de treizeci și cinci de ani.

Cine va fi următorul premier, ce vor face PSD și PNL, cum se vor reconfigura coaliţiile sunt întrebări tehnice, din periferia politicii. Singura miză tehnică reală e dacă forțele reformiste vor reuși să asigure o majoritate care să nu depindă de PSD și AUR.

Restul e zgomot!

Fundamental însă e cu totul altceva, refondarea României, prin demolarea arhitecturii de stat pe care comunismul a lăsat-o în picioare și pe care succesorii lui au întreținut-o cu grijă timp de mai bine de trei decenii.

Dacă România vrea cu adevărat să se despartă de comunism, nu formal, nu prin schimbarea numelui partidului, ci structural, aceasta este întrebarea fundamentală. Și aceasta este miza reală a zilei de 5 mai, nu criza guvernamentală.

De două ori am avut tot și de două ori am pierdut tot
România se află, pentru a treia oară în mai puțin de un secol, în fața aceleiași întrebări fundamentale: Ce fel de stat vrem să fim?

Prima dată a fost în 1918, după Marea Unire, când am avut și ce nu am visat. Și am „reușit” să prăbușim acest vis în mai puțin de douăzeci de ani. După Marea Unire, România a avut o șansă istorică. Își dublase teritoriul, avea legitimitate internațională solidă, resurse naturale și o constituție adoptată în 1923, printre cele mai moderne ale Europei interbelice.

Și apoi, în doar douăzeci de ani, douăzeci de ani, nu o veșnicie, a ajuns de la această promisiune la dictatura regală a lui Carol al II-lea, de acolo la regimul Antonescu și la complicitatea la Holocaust. Au urmat ocupația sovietică și cei cincizeci de ani de comunism.

Am avut tot și am pierdut tot. Și aici nu mai vorbim de vreun ghinion metafizic, ci de talentul unic de a fi ca națiune ratați ai istoriei.

Proiectul de modernizare al României Mari a fost capturat, de la bun început, de aceleași interese care se opuseseră modernizării înainte de el. Boierii s-au transformat în politicieni, politicienii în baroni, baronii în partide, dar logica a rămas neschimbată, statul există doar pentru cei care îl controlează, nu și pentru cei care îl finanțează prin muncă grea, taxe exorbitante și familii întregi plecate la muncă în străinătate.
A doua oară a fost în 1989, când Revoluția a promis ruptura cu comunismul și a livrat, în locul ei, „democrația originală”, „capitalismul de cumetrie” și „stupid people” care să voteze cele două monstruozități.

S-au întâmplat toate acestea nu pentru că românii ar fi fost incapabili de democrație, o acuză convenabilă și falsă, ci pentru că aparatul de stat, justiția, serviciile secrete și nomenclatura de partid reconvertită peste noapte în oameni de afaceri au înghițit tranziția mai repede decât a putut societatea civilă să se organizeze.

FSN a preluat puterea în numele Revoluției și a folosit-o împotriva ei. Mineriadele nu au fost accidente istorice, ci semnale decisive că există o limită clară a schimbării, iar cei care o depășesc plătesc prețul, inclusiv fizic. PCR a devenit FSN, FSN a devenit PDSR, PDSR a devenit PSD, același arbore genealogic, aceleași reflexe, aceeași filosofie. Statul nu a fost reformat, a fost cosmetizat ca decor pentru a servi interesele noilor baroni roșii.

Ludovic Orban, fost premier liberal, a spus public, după moțiune, că PSD e „un partid retrograd de sorginte comunistă, corupt până în măduva oaselor, care a blocat toate reformele în actuala coaliție”, o recunoaștere tardivă a ceea ce era evident de treizeci și cinci de ani.

Prima oară am pierdut din neștiință. A doua oară am pierdut în cunoștință de cauză. Și asta se cheamă altfel!

De ce moțiunea e doar decorul unei probleme mult mai grave
Moțiunea de marți este un al treilea astfel de moment și dacă îl pierdem și pe acesta nu vom mai avea nici un fel de circumstanțe atenuante. Ne va rămâne bocetul național ca scuză pentru nevrednicia de a nu le fi lăsat copiilor noștri un stat modern.

Scriam tot aici în noiembrie 2025 că diferența dintre reformă și refondare e simplă și profundă: Reforma înseamnă că aceeași clasă politică promite să repare ceea ce tot ea a stricat; refondarea înseamnă că actualii politicieni dispar. Că România nu mai poate fi reformată. Că trebuie refondată.

Ne-am săturat de atâtea reforme în care s-au sacrificat doar românii, niciodată guvernanții.
Între timp n-a dispărut nimeni dintre cei vinovați și n-a fost refondat nimic, și tocmai de aceea moțiunea de marți nu e o criză guvernamentală, e un simptom. Dedesubtul ei se află tot ce România a amânat sistematic de la Revoluție încoace și care acum se întoarce să ceară socoteală, ca o factură neplătită, cu penalități cu tot.

Întrebarea nu e cine guvernează luna viitoare, ci dacă România vrea, a treia oară în mai puțin de un secol, să fie altceva decât a fost.

Toate partidele, aceeași mizerie!
Extincția politică a actualelor partide este nu numai necesară, dar și inevitabilă.

Ele sunt de zeci de ani decuplate de alegători și de agendele lor, și-au abandonat funcția reprezentativă, au încetat să mai fie puntea dintre cetățean și stat, au devenit organizații profesionale și profesioniste care gestionează puterea. Pe care o administrează în numele celor de care s-au debarasat, dar fără să-i mai consulte.
Asa s-a ajuns la situația în care deși nu-i mai reprezintă pe alegători, acționează în numele lor. Iar contractul social s-a rupt fără prea mare zgomot!

Cetățeanul nu a primit ce a cerut prin vot și ce i s-a promis prin același vot, iar instituțiile și partidele au pierdut legitimitatea de care aveau nevoie.

De ce AUR și gașca nu pot fi alternativa
Ruptura e atât de adâncă încât explică mai bine decât orice analiză politică ascensiunea AUR.

Oamenii nu votează AUR pentru că programele lui sunt atrăgătoare, nici vorbă, prea puțini dintre alegătorii lui le-au citit și mai puțini le-ar putea rezuma.

Votează AUR pentru că AUR e primul semn vizibil că cineva urăște același sistem pe care îl urăsc și ei. E un vot, “împotrivă”, de ură, nu de adeziune, e o negație, nu neapărat o alegere.
Această criză masivă de încredere s-a transmis și asupra instituțiilor statului modelate la maximum de aceeași clasă politică găunoasă.

Vedem deja că partidele sunt în moarte clinică, de-abia se mai târâie prin sondaje. Ele trebuie ajutate prin vot să ajungă la tomberonul istoriei. N-au fost capabile de politici publice adecvate și inteligente, singurul lor scop a fost perpetuarea la putere și menținerea privilegiilor.

Cum altfel se explică faptul că noi tot sărăcim, din criză în criză, din reformă în reformă și din moțiune în moțiune, iar politicienii se tot îmbogățesc? Ce determinism social este acela care îi privilegiază pe cei mai puțin merituoși membri ai societății și sărăcește marea masă a cetățenilor?
Nici partidele “noi” , AUR, SOS, POT și tot spectrul ăsta de prafuri toxice distilate din legionarism reciclat, din naționalism de mahala și suveranism tembel nu pot fi alternativa nu pentru că n-ar avea aderență reală, ci pentru că au diagnosticat corect boala, dar au prescris un leac băbesc, unul care omoară pacientul.

Da, ruptura e reală! Da, sărăcia e reală! Da, disprețul clasei politice față de cetățean e real! Dar răspunsul lor la aceste adevăruri e construit pe o ficțiune, că există undeva un paradis național pierdut care poate fi recuperat prin expulzarea dușmanilor, prin ruperea de Occident, prin întoarcerea la o identitate pură pe care n-a avut-o nimeni și care n-a existat niciodată.

Programele lor ignoră legile lumii moderne, ignoră istoria reală, inclusiv ce s-a întâmplat ultima dată când România a mers pe un drum similar, în anii treizeci, și servesc o minoritate gălăgioasă care și-a impus agenda ca și cum ar fi vocea majorității tăcute. O minoritate care confundă resentimentul cu un program de guvernare. Resentimentul e un combustibil excelent pentru a câștiga alegeri, dar este catastrofal pentru a conduce un stat.

Câteva “refondări” obligatorii
Comunismul n-a fost judecat nici juridic, nici moral, iar absența acestui proces a lăsat în viață narațiunea că a fost, cumva, acceptabil, că poate chiar a funcționat.

Marele eșec al clasei politice actuale nici măcar nu este dat de atributele ei, iresponsabilă, incultă, ticăloasă și coruptă, ci de faptul că prin modul execrabil în care a condus România a făcut din comunism perioadă de referință, că le-a oferit românilor șansa de a crede în aceleași utopii, în aceeași minciună despre un paradis pierdut care poate fi recuperat, minciună servită prima dată în roșu și acum în albastru, galben și negru.
Reforma administrativă n-a fost făcută și statul a rămas organizat după logica comunistă a controlului și a obedienței față de centru: patruzeci și unu de județe, mii de primării care nu se pot susține din venituri proprii, baroni locali care tratează bugetul public ca pe un drept personal.

Reforma parlamentară a fost votată prin referendum de optzeci la sută dintre cetățeni în 2009 și ignorată șaisprezece ani de chiar cei care ar fi trebuit, conform legii, s-o aplice.

Iar omul simplu care n-a beneficiat de nici o reformă reală, al cărui spital e plin de infecții nosocomiale și al cărui copil a plecat în Occident, ajunge la o concluzie care pare absurdă, dar care e perfect logică: A fost mai bine atunci!

Aceasta nu e nostalgie, este prețul real al celor trei decenii în care statul a rămas o pradă, nu un proiect, prezentat azi sub formă de vot pentru AUR/POT/SOS.
Educația e locul unde România reproduce la fiecare generație același eșec. Un sistem construit în comunism pentru a produce obediență, nu gândire critică, a supraviețuit intact celor trei decenii de „reforme” care au schimbat programa fără să atingă esența ei.
România cheltuie dintre cei mai puțini bani din UE per elev și produce printre cele mai mari rate de abandon școlar din Europa. Nu pentru că românii ar fi mai puțin inteligenți, ci pentru că un stat care nu are nevoie de cetățeni educați nici nu investește în educarea lor.

Sistemul de educație românesc produce anual medici, ingineri și informaticieni performanți pe care îi exportă imediat în Occident, fiindcă statul n-a creat condiții pentru ca ei să rămână.

Refondarea educației nu înseamnă o nouă programă și un nou minister, înseamnă să decizi că vrei cetățeni care gândesc, nu contribuabili care tac. Iar asta, pentru o clasă politică a cărei supraviețuire depinde de pasivitatea electoratului, e cea mai periculoasă “refondare” dintre toate.

Am lăsat intenționat la urmă justiția, lighioana care consfințește prin lege jefuirea României.

Refondarea justiției e condiția tuturor celorlalte “refondări” și tocmai de aceea e cea mai ferită de orice schimbare reală.

Timp de treizeci și cinci de ani, justiția română n-a fost un pilon al statului de drept, ci articulația centrală prin care hoția și bunul plac au fost ridicate la rang de lege. Magistrații și judecătorii care ar fi trebuit să fie gardienii regulilor și-au construit, în spatele togilor, un stat paralel al privilegiilor; pensii speciale calculate la ultimul salariu, salarii de trei ori peste media națională, imunități care transformă răspunderea în ficțiune juridică.

Curtea Constituțională, instituție cheie a acestui sistem, a blocat cu consecvență orice tentativă legislativă de a atinge aceste privilegii, invocând principii constituționale pe care le interpretează cu o generozitate remarcabilă față de ea însăși și cu o severitate implacabilă față de cetățeanul obișnuit.

Sfidarea e explicită și vizibilă, magistrați condamnați pentru corupție care continuă să-și încaseze pensiile speciale, judecători care judecă dosare de corupție în timp ce propriile averi nu suportă nici o explicație credibilă, o breaslă care a confundat independența justiției cu imunitatea față de orice formă de răspundere.

Refondarea înseamnă, înainte de orice altceva, că toti cei care aplică legea trebuie să trăiască sub aceeași lege ca toți ceilalți. Nu mai mult, nu altfel. Ci exact la fel.
Doar în acest context și numai prin comparatie, Ilie Bolojan e eroul de moment. El a arătat, în zece luni de guvernare, că e posibil să conduci statul român fără să fii mișel, că schimbarea poate fi începută chiar și cu rezistența baronilor din propria coaliție, că cineva poate ieși dintr-un plen cu zâmbetul pe buze după ce a pierdut o moțiune pentru că știe că a câștigat ceva mai greu de fabricat decât o majoritate parlamentară.

Dar Bolojan nu e răspunsul la întrebarea despre ce fel de stat vrem să fim, e dovada că întrebarea poate fi pusă fără ca acela care o pune să fie imediat compromis sau cumpărat.

Mișcare civică, partide noi
Răspunsul îl poate da doar o mișcare civică și politică nouă, cu o narațiune amplă, capabilă să explice românilor ce înseamnă refondarea și de ce contează pentru cei care vin după ei.

Noua narațiune trebuie să înceapă cu o clarificare pe care clasa politică o evită sistematic, distincția relevantă nu mai e pro-european versus antieuropean.
Această axă a expirat ca instrument de analiză, fiindcă PSD se declară pro-european și blochează de șaisprezece ani reducerea numărului de parlamentari; fiindcă AUR, partid antieuropean prin definiție, susține azi exact reformele pe care partidele „pro-europene” le sabotează sistematic.

Distincția reală, singura care mai are conținut, e între cei care vor modernizarea României și cei care trăiesc din blocarea ei.
Între statul ca proiect colectiv și statul ca pradă.

Între o Românie care, în cincizeci de ani, va fi o democrație prosperă și una care va fi o versiune mai mare și mai săracă a unei democrații capturate din centrul Europei.

Cu ce începe “refondarea”
Refondarea, dacă se va întâmpla, nu înseamnă o revoluție.

Înseamnă măsuri concrete, dramatice, cu perdanți reali și rezistență reală!

reducerea parlamentului la trei sute
alegerea primarilor și a președinților de CJ-uri în două tururi
reorganizarea statului care acum e construit să servească baronii
anularea stipendiilor pentru partide din bani publici
un proces al comunismului care să explice de ce n-a fost mai bine atunci
o economie care să nu-i urască pe săraci, ci să întrebe de ce sunt atât de mulți
o politică externă care să transforme România din consumator de securitate în jucător regional real.
Nimic din toate acestea nu e posibil fără o majoritate parlamentară reformistă și nimic din toate acestea nu va veni de la PSD sau de la aliații lui de ocazie.
Rămâne să alegem. Și pentru prima oară în cei o sută opt ani de când România a ratat prima ei șansă după Marea Unire, această alegere nu mai poate fi pusă pe seama istoriei, a vecinilor, a comunismului, a tranziției furate.

Știm ce s-a întâmplat în 1918. Știm ce s-a întâmplat în 1989.

Dacă ratăm și al treilea moment, va fi prima noastră eșuare în deplină cunoștință de cauză, prima alegere conștientă de a rămâne ceea ce suntem. Iar generațiile care urmează vor ști, spre deosebire de noi, pe cine să dea vina.

SERGIU TOADER | Bucuresti, România

#bolojan #moțiune #Romania