România a intrat într-o criză politică inutilă, produsă voluntar, în plin haos global, de un PSD iresponsabil care și-a anunțat ieșirea de la guvernare într-o atmosferă de sărbătoare. Și, ca lovitura să nu fie singulară, justiția a livrat imediat propriul spectacol de obediență și control. Două grozăvii, un singur diagnostic, un sistem rudimentar care le arată românilor dosul, exact când țara are nevoie cel mai mult de minte si de coloană vertebrală.
Doamnelor, domnilor, România ne ține ocupați! Ne ține treji, ne obosește, ne ține furioși, uneori ne amuză, dar rareori, din păcate, ne ține și lucizi.
Propagandiștii de toate culorile sunt astăzi cei mai căutați, cei mai urmăriți și cei mai aplaudați. Oamenii nu mai vor să înțeleagă ce se întâmplă. Vor mai degrabă să li se confirme ceea ce cred deja. E mai comod, e mai confortabil, e mai liniștitor! Dar nimic din toate acestea nu rezolvă nimic și nimic nu scoate țara din mlaștină.
Eu nu sunt în acest cor, I have no stake in any, așa cum zic vecinii mei. Și de aceea prin ceea ce scriu nu vă confirm nimic. Vă invit să citiți, să vă îndoiți si să vă formați singuri opinia chiar și atunci când este împotriva a ceea ce veți citi!
Abonați-vă doar dacă dumnevoastră credeți că merită. Nu pentru mine, știți bine, nu traiesc din Substack, deși mi-ar plăcea. Făceți-o pentru dumnevoastră în primul rând, s-ar putea sa descoperiți perspective noi!
Pentru că o țară se construiește cu oameni care gândesc, nu cu oameni care aplaudă. Iar România, astăzi mai mult ca oricând, are nevoie de primii.
Ceaușescu, unde ești ?
Păcat că Nicolae Ceaușescu nu a fost prezent luni seara, 20 aprilie 2026, în sala Ion I.C. Brătianu de la Palatul Parlamentului. Ar fi fost invidios! 97,7% din membrii PSD au votat pentru retragerea sprijinului politic premierului Ilie Bolojan.
E un scor de congres unic, apropiat de cel de sută la sută, pe care, în 1989, la ultimul plen extraordinar al PCR, Ceaușescu îl obținea fără să transpire prin votul celor 3308 delegați. Apoi, la trei săptămâni distanță, fugea de pe acoperișul CC-ului. Adică ultimele scoruri de tip stalinist din istoria politică a României au precedat, în medie, o lună de supraviețuire pentru cei care le-au obținut. E o mică lecție pe care PSD, cu 97,7% al său, ar face bine să o aibă în minte.
Diferența e că Ceaușescu avea un plan. Avea o strategie, chiar dacă una falimentară. Avea chiar și o ideologie, o infrastructură, o viziune, greșită, dar coerentă.
PSD nu are nimic din toate astea. Este un partid rudimentar în gândire, în acțiune, în limbaj și în reflex. Un partid care, după treizeci și cinci de ani, a reușit performanța de a coborî de la Iliescu la Grindeanu, de la Năstase la Manda și de la o clasă de activiști calculați la o generație de cocalari locali cu funcții naționale.
Spectacolul descalificant oferit luni seara, bucuria tembelă afișată în disprețul românilor care vor plăti prețul acestei decizii (dobânzi mai mari, leu mai slab, pensii înghețate, PNRR compromis, rating retrogradat, OCDE amânată) merită un singur loc: cimitirul istoriei.
După acest episod, PSD n-ar trebui doborât de adversarii politici, ar trebui însă desființat de propriii alegători. Partidul și-a oferit singur eșafodul, cu decor de nuntă și lumini de platou.
Impostură + meltenism = love
Iar în context, nunta nu e metaforă. E chiar starea civilă a partidului. Și e locul în care vă invit să priviți mai atent, pentru că e, de fapt, inima acestei degradări: impostura a întâlnit meltenismul, s-a cununat cu el, și împreună au făcut copii politici.
Doamna Lia Olguța Vasilescu, primărița Craiovei și vicepremier, este soția domnului Claudiu Manda, actualul secretar general al PSD.
Candidatura domnului Manda la această funcție-cheie, una dintre cele mai importante din partid, a fost propusă chiar de propria soție, împreună cu domnul Sorin Grindeanu. Trei oameni, soț, soție, președinte, toți din aceeași extindere teritorială a Doljului, plus câțiva țuțări din Banat, controlează astăzi destinul politic al unuia dintre cele mai mari partide din România. Dar care nu mai e demult partid. E o afacere conjugală cu acționariat politic.
Meltenismul vine de la doamna Olguța, și nu, nu este un accident, nu este un simplu exces ocazional. E ADN-ul politic al acestui personaj caragialesc transferat direct din cel mai infect puroi al politicii postdecembriste: Partidul România Mare al lui Corneliu Vadim Tudor, locul unde s-a format întreaga carieră publică a domniei sale. De acolo îi provine tot repertoriul: apelativele de mahala (”șobolan cu o singură sprânceană”, “coteț de curci”) agresivitatea fără nuanță, antielitismul visceral, plăcerea unei oțărâte de a insulta oamenii decenți. E vadimism reambalat în carton PSD.
O formă de gândire care a fost injectată, prin clanul Dolj, în inima partidului care astăzi hotărăște soarta guvernării. Asta este PSD 2026: o carcasă Iliescu bântuită de sufletul lui Vadim, dar fără fără mintea lui Năstase.
Iar impostura vine de la Manda, și aici nu mai e nevoie sa fac vreun inventar, omul se autodemască de fiecare dată când apare public. Un personaj care pare mereu jenat de propria funcție, de propriul microfon, de propria sintaxă. Cinci ani europarlamentar la Bruxelles fără o singură intervenție în plen, o tăcere absolută, consemnată oficial de Politico în topul celor mai absenți deputați. Un mandat în care singura ieșire memorabilă a fost o petrecere de zi de naștere mascată în “schimb de experiență” și finanțată de contribuabilul european.
A scăpat prin prescripție dintr-un dosar DNA privind ajutoare sociale acordate ilegal în schimbul votului PSD. Acum, acest om, fără studii serioase, fără operă politică, fără cultură generală vizibilă, fără un discurs care să reziste cinci minute la o discuție în contradictoriu, răspunde de organizarea, disciplina și controlul intern al partidului.
Prăpastia dintre cine este Claudiu Manda și ce funcții ocupă e cel mai bun portret al PSD ului de astăzi: un partid în care mediocritatea nu mai e excepția rușinoasă, ci chiar principalul criteriu de selecție.
Muică, Shakespeare, să îi ierți!
Dar, să fim seriosi! Olguța nu e Lady Macbeth, iar Claudiu nu e Claudius! În cazul juveților, n-avem de-a face nici cu ambiție tragică și nici cu uzurpare shakespeareană.
Avem însă două eșecuri care, combinate prin certificatul de căsătorie, au devenit forță politică națională. Luați separat, ei ar fi doar două biografii triste printre multe altele. Împreună însă, prin fuziune conjugală, au devenit motor. Ea îi împrumută agresivitatea, el îi împrumută tăcerea administrativă; ea țipă în studio, el semnează numiri în birou; ea e forța, el e formalitatea.
Clanul Dolj nu e excepție în PSD. E model de afaceri. Iar “rudă” în titlul acestui text nu e jignire, ci descriere aproape juridică: un partid în care funcțiile se moștenesc, se schimbă între soți și se consolidează prin obligații conjugale este, literalmente, o structură de rudenie, nu una politică.
Dar nepotismul nu explică totul. Pentru că, dincolo de cine cu cine e căsătorit, fractura adâncă e altundeva, în calitatea materialului uman.
Generațiile anterioare de social-democrați, oricât de discutabile, aveau măcar onoarea profesiei, cuprindeau politicieni veritabili, intelectuali autentici.
Răposatul Iliescu citea permanent, era mare amator de teatru și de operă, studia, era un politician versat, curios și cult. Adrian Năstase, în ciuda combinațiilor lui, era un tip educat și inteligent, avea umor, citea și iubea arta, vorbea câteva limbi, știa istorie, îndosaria lucid corupția. Hrebenciuc era parșiv, dar se ținea de cuvânt; când dădeai mâna cu el pentru un aranjament, aranjamentul se respecta, era un tip fair play. Mitrea era bolovănos, dar știa să negocieze, muncea mult și mișca lucruri.
Toți aceștia aveau structură și gândire proprie, aveau un grad mare de autonomie și uneau hoția cu un nivel de cultură politică la care generația de astăzi nu va ajunge niciodată. Radu Berceanu, un om de dreapta care a stat patru ani față în față cu Năstase în Camera Deputaților, rezumă tranziția, referindu-se la cei de astăzi, într-o singură expresie: “rudimentari complet”. Diagnosticul vine de la un fost adversar parlamentar, deci nu e nostalgie de familie, e o constatare de pe partea cealaltă a mesei.
“Nea Ilie” e o sărăcie, dar nu e o rușine
Toată grozăvia aceasta se petrece într-un moment în care țara, obiectiv, nu-și permite luxul unui partid-clan care să facă teatru în prime-time.
Celălalt actor important, Ilie Bolojan, dar și PNL, este prezentat ca un erou. Și nu este! Chiar daca ni se înfățișează așa, absolut grețos, de către presa “morală, profesionistă și mai ales independentă”
A greșit enorm! A facut greșeli de parcurs și de strategie. La partid, nu a construit o echipă proprie, nu a exportat strop de lidership, dimpotrivă i-a ținut lângă el pe responsabilii din era Ciucă, inclusiv pe corupții notorii, n-a tras pe nimeni la răspundere pentru eșecurile catastrofale ale ultimilor ani de guvernare liberală. La guvern și-a bazat reforma pe cei săraci când ar fi putut începe, cu mai multă forță, cu privilegiații, cu magistrații, cu birocrația specială si companiile de stat. A tăiat bani inclusiv de la educație, în condițiile în care România se scufundă în ev mediu funcțional și s-a dat înapoi de la a tăia zecile de mii de euro încasate de la CA uri de catre amantele, șoferii și pilăraia de partid. A numit oameni admirabili dar fără competențe manageriale pentru sarcini executive dure, a tratat țara ca pe o extindere administrativă a Bihorului, s-a purtat ca un funcționar conștiincios și onest, nicidecum ca un prim ministru cu anvergură politică și școală a dialogului.
Și totuși, cu toate greșelile domniei sale, domnul Bolojan rămâne singura ancoră reformistă la care mai pot apela românii.
Singurul prim-ministru din ultimul deceniu care, prin simpla lui existență, nu e o rușine. Un om care, când i se cere demisia, răspunde: “Nu am o problemă să-mi închei cariera politică pentru PNL și pentru țara asta, dar nu vreau să o închei pentru PSD.” Sigur că nu e nici destul și nici suficient, dar, raportat la ce avem de ales, e enorm.
PNL, doar în acest context e mai breaz
Paradoxul este chiar aici.
PNL merita, prin istoria lui recentă, aceeași soartă ca PSD. E din același aluat. A produs aceleași panouri cu “ostașul” Ciucă la prețuri de cinci ori peste prețul pieței. Are aceleași reflexe clientelare, aceleași aranjamente de culise, aceeași nomenclatură de partid care s-a îmbogățit pe lângă Iohannis. Și totuși, prin uriașa, monumentala, istorica prostie a PSD, care a ales să părăsească guvernarea printr-un spectacol de nuntă proletară, cu limbaj de mahala și atmosferă de pomană electorală, PNL se salvează nesperat. Ilie Bolojan plutește acum politic, nu atât prin el însuși, ci pentru că, în comparație cu sala Brătianu de luni seara, e singura figură care mai seamănă a om de stat.
Justiția, ca și politica
Și, ca și cum tabloul haosului național nu ar fi fost de-ajuns, am văzut miercuri, 22 aprilie, și cealaltă grozăvie: justiția care ne arată că o pereche de cătușe valorează mai mult decât orice negociere politică.
La o zi după ceremonia PSD, cu coaliția în colaps și cu goana ambelor tabere după parlamentarii adversarilor, DNA a descins simultan, cu presă și info pe surse, cu percheziții în patru județe și o extindere în Franța, la doi baroni județeni: Radu Moldovan, președinte PSD Bistrița-Năsăud, și Dinu Iancu-Sălăjanu, președinte PNL Sălaj, prezent cu 24 de ore înainte lângă Bolojan la sediul PNL.
Un PSD-ist si un PNL-ist, ca să nu se supere nimeni, “tu-le mama lor de bandiți”, în aceeași zi, aceeași paradă mediatică. Iar asta cu “extinderea în Franța” înseamnă EPO, adică doamna Kovesi, care ne salută!
Dacă n-aș cunoaște România, aș aplauda. Dar eu o cunosc, iar alții mult mai bine decât mine. Și e de plâns! Pentru că în România, amenințarea cu cătușele cântărește mai mult decât toată procedura democratică la un loc.
Nu se negociază majorități, ele se cumpără cu banii jos, ”jan cote,”/(”d’argent comptant”) asa cum zic bagabonții din spate, sau se fac la ordin, prin frică. Nu există dialog parlamentar decât la TV, în realitate există bici și zăhărel, iar DNA e furnizorul oficial de bici.
Anii petrecuți prin redacții mi-au arătat că biciul cătușelor și zăhărelul banilor, al privilegiilor, sunt cele două instrumente clasice, “metodele tradiționale”, prin care parlamentarii sunt mutați sau hăituiți, după caz, de la un partid la altul în perioade de criză. Biciul este dosarul, percheziția, amenințarea penală. Zăhărelul, banii cash, funcția, contractul, protecția viitoare. Exact asta se întâmplă acum, chiar sub ochii noștri, cu o predictibilitate de manual. Iar DNA a livrat, exact în această fereastră de vulnerabilitate, percheziții simultane pe ambele tabere.
Nu există coincidențe în România! Există doar mecanisme vechi, reciclate cu protagoniști noi și mai mărunți decât predecesorii lor.
Tot prostia PSD ne salvează
România nu e condusă, știm asta, e mai mult împinsă!
De la spate, de fantoma lui Iliescu, din lateral, de biciul DNA-ului, și din față, de un guvern imperfect pe care, împotriva tuturor așteptărilor, îl ține în picioare singura virtute rămasă în sistem, faptul că adversarii lui sunt și mai jalnici decât el.
Avem, și suntem norocoși, un echilibru de mediocrități. Iar singurul lucru care ne scapă de haos nu e inteligența politică sau curajul instituțional, ci colosala, uriașa, inepuizabila prostie a PSD.
Ei rămân, după ce va trece tot acest circ, cea mai sigură garanție că România nu se va prăbuși de tot.
Pentru că, de fiecare dată când țara stă să se scufunde, PSD face ceva atât de absurd, atât de lipsit de măsură, atât de profund rudimentar, încât oferă singur justificarea pentru ca o mică ancoră, oricât de imperfectă, să reziste.
De data asta ancora se numește Bolojan. Mâine se va numi altfel. Dar PSD, credincios sieși, va continua să salveze România exact în modul în care o distruge; discreditându-se și făcându-se de râs en fanfare!
SERGIU TOADER | Bucuresti, România
