Dacă ne-am lua după toate zbaterile din societate generate de rezultatele PISA, am avea imaginea unei Românii responsabile, îngrijorate de viitorul său, cu lideri politici și specialiști care muncesc din greu de ani buni să-i dea de cap educației.

Ce bluf, ce comedie, ce imagine de film!

Tremurul ăsta național durează preț de câteva jurnale, după care revenim glorios în sosul carpato-danubiano-pontic, acolo unde rămânem “noi cu ai noștri”, unde provizoratul e veșnic și unde schimbarea păstrează totul la fel ca înainte!

Adevărul crunt este că noi nu avem pic de respect pentru educație, că citim puțin spre deloc, că încetăm să învățăm imediat ce părăsim școala, că plătim prost profesorii pe care îi desconsiderăm în aceeași măsură în care admirăm cocalarii, în care votăm semianalfabeții și în care pupăm moaștele. Noi nu credem în știință, iar în Dumnezeu doar ne prefacem, altminteri nu ne-am omorî femeile cu atâta sălbăticie, nu ne-am maltrata copiii și nu ne-am chinui bătrânii.

Pe noi, nici “mama școalelor” nu ne mai salvează, iar un nou Spiru Haret, un geniu care să ridice școala din ruine și să transforme un popor de analfabeți într-o națiune de oameni educați, nu are de unde să vină. Nu mai avem nici contextul, nici materialul biologic și nici voința politică pentru astfel de minuni. Șansele unor generații de aur, ale unei elite înclinate spre studiu și cunoaștere și ale unui geniu reformator au trecut.

Textele mele enervează și deranjează! Uneori chiar și pe mine însumi, știu asta din comentarii și mesaje, pentru care vă mulțumesc. A observa si alte perspective în afara normei nu e o abordare tocmai chibzuită într-un peisaj superficial, iar a mă autocenzura doar de dragul numărului “subscribers” ilor și al liniștii mele ar fi mai puțin onest decât îmi permit.

Doamnelor și domnilor, cu toate acestea, vă invit la lectură și la iritare.

Și vă mai dau un motiv; vă puteți abona și veți putea afla, pe banii dumneavoastră sau gratuit, cum simțiți, de ce nici dacă am avea cel mai evoluat sistem de educație din lume, tot n-am deveni o națiune puternică.

Sursa: educationnext.org

De ce se PISA pe noi

Pe 8 septembrie 2026, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică a publicat rezultatele testelor PISA / “Programme for International Student Assessment” / „Programul pentru Evaluarea Internațională a Elevilor”.

Cum era de așteptat, România nu stă bine deloc, are doar 425 de puncte la științe, 419 la matematică, 413 la lectură și ocupă locul 55 din 91 de țări.

Doar pentru naivi, aceste rezultate sunt surprinzătoare! Concluziile sunt cât se poate de simple!

Peste jumătate dintre elevii români de 15 ani nu ating pragul minim de competență la matematică. La lectură critică, doar 1% dintre elevii români de 15 ani ating nivelurile superioare. Adică, dintr-o sută de copii, unul singur poate citi un text nefamiliar și îl poate evalua critic. Restul de nouăzeci și nouă decodează litere, nu înțeleg argumente.

Pe scurt, după opt ani de școală, majoritatea copiilor noștri nu pot înțelege un text și nu pot rezolva o problemă simplă.

Mai este un detaliu care trebuie menționat pentru că influențează dramatic măsurătorile. PISA testează doar copiii care sunt încă în școală, dar România are cea mai mare rată de abandon școlar timpuriu din Uniunea Europeană, 15,5%, aproape dublu față de media europeană de 9,1%. Deci, scorul de 413 la lectură e obținut după ce sistemul a eliminat deja cei mai vulnerabili elevi. Scorul real al generației e, deci, mai prost decât cel publicat.

Dragoș Iliescu, profesor la Universitatea din București și expert în evaluare academică, face o observație care ne trimite pe noi adulții direct în boxa vinovaților:

În alte sisteme, ei devin competitivi și asta înseamnă că problema nu e în capetele lor, ci în mințile și în acțiunile noastre de adulți eșuați si de stat incompetent, hoț si ticălos.

Tot în această săptămână, Camera Deputaților a dezbătut un proiect de lege inițiat de AUR și semnat de 71 de parlamentari, inclusiv de PSD și PNL, care prevede obligativitatea sărutării drapelului național de către toți oficialii, sub sancțiunea amenzii penale.

Legea prevede și rugăciunea pe care preoții trebuie să o rostească la ceremonie:

Ceremoniile sunt obligatorii în toate școlile. Fiecare oraș trebuie să aibă o Piață a Tricolorului, cu catarg de 30 de metri.

Deci, într-o țară în care jumătate din copii nu știu să citească, brilianții conducători se gândesc mai degrabă la ce anume să ne mai închinăm, la cum și unde să pupăm mai bine.

Corul “salvatorilor” și de ce “nu ne va salva”

Și, după ce rezultatele au fost publice, a urmat ce urmează de obicei. Lamentări, manele stângiste cu non soluții, eternul „educația ne va salva” și nelipsitul „trebuie să investim mai mult, mai consecvent și mai inteligent”, citat din declarația președintelui Nicușor Dan de a doua zi după publicarea rezultatelor.

Va mai fi, cel mai probabil, încă o săptămână de editoriale aprinse, câteva interviuri cu experți, poate și una-două comisii parlamentare, deși asta ar fi încă o angara pentru căpuțurile aleșilor, și apoi iar va fi liniște până la următorul episod PISA.

Ideea principală este mereu aceeași:

Și eu am scris aceste lozinci de multe ori, repetându-le, orbit de tot ceea ce mă înconjoară.

Dar nu este așa!

Nu, educația, singură, nu ne va salva!

Nu pentru că educația n-ar conta, dimpotrivă, contează enorm, ci pentru că educația formală, cea cu diplome, examene, note și programe școlare oferă soluții clare și precise pentru contexte teoretice.

Realitatea, însă, nu e un context teoretic.

Realitatea e dinamică, imprevizibilă, contradictorie și, mai ales, mult mai complexă decât orice model teoretic.

Realitatea e un șir de compromisuri, nu un șir de rețete învățate la școală. Iar între capacitatea de a rezolva o ecuație și capacitatea de a trăi ca cetățean într-o societate funcțională e o prăpastie pe care nici o programă școlară nu o acoperă.

Ce se poate întâmpla când funcționează doar “educația”

Dar nu trebuie să mă credeți pe mine, trebuie să ne uităm la cei care au avut la un moment dat cel mai bun sistem de educație din lume.

Germania anilor 1930 era, fără îndoială, una dintre cele mai educate națiuni din lume. Universități de elită, tradiție intelectuală fără egal, cercetare de vârf, o clasă profesională de o competență desăvârșită.

Inginerii care au proiectat camerele de gazare aveau diplome impecabile. Juriștii care au redactat legile rasiale de la Nürnberg erau absolvenți cu onoruri. Medicii care au făcut experimente pe deținuți aveau doctorate.Contabilii care au ținut evidența trenurilor spre Auschwitz lucrau cu rigoarea pe care o învățaseră la cele mai bune facultăți din Europa.

Zygmunt Bauman a explicat cel mai bine în cartea sa “Modernity and the Holocaust” rolul educației. El susține că Holocaustul nu a fost o aberație a modernității, ci a fost un produs al ei. Birocratia, raționalitatea instrumentală, competența tehnică, tot ce asociem cu o societate educată, au fost condițiile necesare ale genocidului.

Fără educație, Holocaustul ar fi fost un pogrom local. Cu ajutorul educației, a devenit însă o adevărată industrie a morții.

Educația le-a dat fasciștilor instrumentele, nu le-a dat și direcția, pe care au căutat-o în divin, în sfera mistică, în mitologie. Dar ei au rezolvat „problema evreiască” cu aceeași rigoare cu care rezolvau ecuații diferențiale.

Educația e un amplificator, amplifică ce e deja acolo.

Dacă societatea merge într-o direcție, educația te face mai eficient în acea direcție.

Japonia e contrapunctul perfect. Ei nu au avut nici o ideologie explicit demonică, nu l-au avut nici pe Hitler, nici un Mein Kampf, și totusi, Japonia a fost în spatele unei expansiuni imperiale agresive, a unor atrocități de neimaginat, a masacrului de la Nanjing, a experimentelor Unității 731, care sunt crime de război sistematice.

Cum a fost posibil așa ceva? Printr-un conformism social atât de profund încât nu a avut nevoie de un dictator care să-l impună. Conformismul japonez e un produs educațional.

La testele PISA 2025, Japonia a ieșit pe primul loc în OECD la toate cele trei domenii, ceea ce este o performanță. Și totuși, rata sinuciderilor în rândul tinerilor e una dintre cele mai ridicate din lume, 513 elevi s-au sinucis doar în 2023. Fenomenul hikikomori, tineri care se retrag complet din societate, uneori ani de zile, afectează peste un milion de persoane. Presiunea examenelor (juken jigoku / „iadul examenelor“) e atât de brutală încât produce generații de executanți perfecți incapabili să spună „nu”.

Un proverb japonez sintetizează și mai bine decât mine: „Cuiul care iese din rând e bătut înapoi.” Educația japoneză produce cuie impecabile, dar nu știu dacă produce oameni la fel de performanți în a delibera, în a contesta un consens sau în a face un compromis inteligent.

Cum ar veni, PISA e de nota zece, dar cultura contestării, a gândirii critice, este zero.

Obediența nu e neapărat o virtute, ne-ar putea confirma asta chinezii din Nanjing.

Japonia este, în felul ei, un exemplu strălucit în această discuție. Are cele mai bune scoruri din OECD, produce elevi impecabili la orice test, câștigă orice clasament internațional. Și totuși, nimeni nu pare să se întrebe ce fel de oameni și ce fel de societate se construiesc, de fapt, dincolo de aceste scoruri. Câți tineri “retrași” din lume, câte sinucideri, câtă obediență se află în spatele locului întâi?

România profesează un simulacru al educației

România nu are astfel de probleme, ea nu este nici mașinăria germană, nici disciplina japoneză; noi, cum spuneam la început, avem sosul nostru.

Noi profesăm simulacrul! Diplomele fără substanță, universitățile fără standarde, doctorate plagiate, examene trecute pe spăgi, profesori care predau ce au învățat în anii’ 80, absolvenți care nu pot rezuma un text. Dar peste tot, repetăm narativul magic: „dacă am avea educație…”.

Dar România nu vrea educație cu adevărat, România vrea doar aparența educației, onorurile și prestigiul ei, iar diferența e enormă.

Pentru politici publice prioritare există mereu bani, dar adevărul este că pentru nici un guvern educația nu a fost o prioritate.

Țara aceea ar recompensa competența, nu impostura, și ar ieși în stradă pentru a protesta împotriva fiecărui agramat cu doctorat numit într-o functie publică.

Țara aceea ar aplauda excelența, nu bășcălia, ar aprecia performanța și nu ar tolera plagiatul.

Eșecul școlii e și eșecul bisericii

Fiecare deschidere de an școlar imi provoacă aceeași mâhnire, aceeași lipsă de speranță, pentru că de 35 de ani scenariul este la fel și pare că nimeni nu sesizează simbolurile care exprimă perfect eșecul educației noastre.

De fiecare dată, la prezidiu și la festivități, sunt invitați preoți și polițiști. Niciodată olimpici, niciodată cercetători, niciodată academicieni valoroși, de parcă școala este despre credință și despre pedeapsă.

Este dezarmant, pentru că cele două simboluri arată o mentalitate strâmbă și primitivă, autoritatea mistică și autoritatea punitivă care însoțesc educația, dar niciodată autoritatea cunoașterii.

Este tot ce trebuie să știm despre ce valorizează, de fapt, această societate.

“România educată” e, de fapt, o Românie repetentă

Adolescenții testați la PISA 2025 sunt exact generația crescută în deceniul „România Educată”, proiectul de țară al lui Klaus Iohannis, fost profesor de liceu. Au intrat în școală odată cu promisiunea unui miracol al statului român și au ieșit cu minus 25 de puncte la matematică, minus 21 la lectură și minus 10 la științe.

Zece ani de promisiuni, milioane de pagini de strategie și rezultatul e cel mai prost din istorie.

Eșecul rezultatelor PISA nu este al acestei generații, ci este în totalitate al nostru, al mentalității noastre de pupători de moaște. Răul produs de noi este incomensurabil, nu am fost capabili să le fim copiilor noștri nici modele, nici mentori.

Priviți România! Cum ar fi putut acești tineri să fie altfel decât țara, decât politicienii, decât profesorii, decât părinții și bunicii lor?

Arătăm rău și atunci când ne comparăm cu noi înșine, dar dacă ne comparăm cu ceilalți, e dezastru, ne prăbușim!

România e la nivelul Thailandei, al Mongoliei, al Georgiei. Mai aproape de Albania decât de Coreea de Sud. Mai aproape de Republica Moldova decât de Estonia.

Cu toate acestea, responsabilii români preferă să discute diferențele dintre urban și rural, ca și cum problema ar fi distribuția dezastrului, nu dezastrul în sine. E ca și cum am avea ambele mâini paralizate, una 40%, cealaltă 90%, și în loc să ne sperie că nu putem apuca nimic, ne-ar preocupa doar faptul că una e mai paralizată decât cealaltă.

Mai este ceva, meditațiile și școlile „bune” din urban mențin artificial media pe țară. Dacă eliminăm meditațiile, care sunt o cârjă, nu o boală, scorul se prăbușește. Diferențele interne nu duc România în sus, dimpotrivă, o prăbușesc încet.

Efecul Flynn, inversat

Nu este mai puțin adevărat că la nivel global coeficientul de inteligență umană, IQ, este într-un declin constant, ușor de observat. Este un fenomen dramatic, jenant, se vorbește puțin despre el, mai ales că acolo intervin discuții despre degradarea continuă a genomului uman, o problemă fundamentală a omenirii, dar și despre rase și performanțele lor.

Începând cu generația născută în 1990, IQ-ul măsurat scade în Europa. Efectul Flynn, creșterea continuă a inteligenței de-a lungul secolului XX, s-a inversat.

Un studiu pe 730.000 de recruți norvegieni arată că apogeul a fost atins la măsurătoarea din 1975, iar de atunci scorul scade cu circa 0,2 puncte pe an.

Materialul biologic se degradează, ceea ce face ca narativul „educația ne va salva” să fie nu doar naiv, ci și absurd. Pentru că educația presupune un material uman constant biologic pe care doar îl șlefuiești. Dar materialul, așa cum observăm, nu e constant.

Adevăratul test PISA nu e dacă putem produce școli de elită cu elevi de elită. În teorie, orice societate care dispune de resurse poate face asta, investește bani, stabileste o viziune și o politică inteligentă și va reuși.

Testul este însă dacă poți produce cetățeni capabili să gândească în mod critic, capabili să navigheze incertitudinea, să facă apel la compromisuri inteligente, să distingă între un argument și o manipulare. Lucruri pe care educația formală le poate susține, dar pe care nu le creează singură și pe care le poate submina la fel de ușor dacă servește conformismul, simulacrul sau ideologia.

Noi rămânem pupători de moaște

Germania ne-a arătat că, în anumite circumstanțe, educația fără moralitate poate deveni un instrument al crimei.

Japonia a demonstrat, de asemenea, că educația fără libertate e o fabrică de conformism.

România demonstrează și acum că educația fără voință politică si fara direcție se transformă într-un simulacru.

Dar nu-i nimic!

Avem drapelul!

Avem rugăciunea obligatorie, avem catargul de 30 de metri în fiecare Piață a Tricolorului.

Avem 71 de parlamentari care au semnat legea pupatului steagului.

Vom pupa drapelul în ordine, protocolar.

Vom săruta ghiulul politicienilor și picioarele preoților.

Vom recita rugăciunea prevazută de lege. Și vom obține, poate, astfel, izbăvirea.

Prin credință.

SERGIU TOADER