Retail: Sistemul de urmărire a produselor de tutun „track and trace” nu a fost discutat cu operatorii

Retailerilor din Moldova le sunt pregătite noi reguli de joc: autoritățile vor să introducă un sistem de urmărire și localizare „track and trace” pentru toate produsele din tutun. Un proiect de lege în acest sens a fost înregistrat recent în Parlament în calitate de nou instrument de combatere a contrabandei. „Track and trace” prevede că toate pachetele produselor din tutun introduse pe piață trebuie să aibă un cod unic de identificare cu informații despre produs. Însă nu este vorba doar despre introducerea unui anumit tip de cod, ci și de dispozitive speciale și costisitoare pentru citirea acestuia, care vor trebui să fie instalate de către comercianți. Aceste planuri nu au fost discutate cu retailerii, informează Logos Press, scrie Mold Street.

Potrivit Biroului Național de Statistică, în Moldova există peste 10.000 de magazine specializate în comerțul cu amănuntul, dintre care aproximativ jumătate sunt magazine alimentare. Aici, țigările sunt o marfă stabilă și cu un grad ridicat de lichiditate. Numai în Chișinău există peste 1,3 mii de magazine alimentare. Aproximativ 300 de puncte de vânzare cu amănuntul din întreaga țară sunt deținute de lanțurile „Linella”, „Supermarket Nr1”, „Metro”, „Kaufland”, „Green Hills”, „Fourchette”, „Local”, „Family Market”, „Jardi”, „Fidesco”, „Riga”, „Econom” etc.

Comerțul informal reprezintă aproximativ o sută de piețe, dintre care 38 sunt în capitală. Rețeaua de comerț angro include 2.500 de depozite, iar o treime dintre acestea sunt depozite de produse alimentare.

Toată această infrastructură de vânzare cu ridicata și cu amănuntul trebuie să se integreze cumva în sistemul „track and trace” prin instalarea de echipamente de scanare a țigărilor și a produselor din tutun la fiecare punct de vânzare.

Potrivit lui Dumitru Razloga, coproprietar al lanțurilor „Bonus” și „Local”, nimeni nu a discutat aceste planuri cu retailerii și nimeni nu a cerut părerea operatorilor. Majoritatea comercianților cu amănuntul nu cunosc încă despre intenția autorităților de a-i conecta la sistemul de „urmărire” a tutunului și este puțin probabil ca vreunul dintre ei să fie dispus să plătească pentru această inițiativă.

Potrivit lui Adrian Lazarencu, directorul general al lanțului „Fourchette”, împotriva contrabandei ar trebui să lupte autoritățile competente și nu retailerii:

„Moldova are cele mai stricte interdicții în ceea ce privește tutunul. În ce măsură acest lucru ajută la combaterea fumatului și a contrabandei nu se vede în practică. Mi se pare că ar fi mult mai eficient să luptăm utilizând factorul de preț, dar nu și cel de interdicție. În ceea ce privește introducerea sistemului „track and trace”, retailul nu va da niciun ban pentru el. Trebuie să înțelegem că produsele din tutun nu sunt cele mai ușoare produse pentru comercianții cu amănuntul: acestea nu trebuie doar să fie cumpărate și disponibile, ci și vândute în condiții speciale. Mai întâi, legea antitutun ne-a impus casetele de vânzare suspendate, apoi a venit „interdicția de expunere”, cu instalarea dulapurilor închise în zonele de casă ale magazinelor. Și, în fiecare caz, au existat costuri mari, care au fost întotdeauna suportate de importatori și producătorii de tutun. Dacă suntem obligați să lucrăm cu „track and trace”, aceste costuri vor fi suportate din nou de companiile de tutun. Totuși, trebuie să fie clar că această afacere nu poate fi presată la nesfârșit, trebuie să existe o limită sănătoasă, altfel industria va pierde acești furnizori”.

În Uniunea Europeană, sistemul de „urmărire și localizare” a tutunului a fost dezvoltat și a trecut printr-un proces de consultare cu mediul de afaceri timp de aproape doi ani. Drept urmare, executivul european a votat pentru a pune în aplicare sistemul „track and trace” pentru țigaretele convenționale până în mai 2019, iar pentru tutunul încălzit și produsele conexe – până în 2024.

Moldova are un scenariu diferit. Acest document nu a fost pus la dispoziția publicului pentru consultare și nu conține nici dispozițiile tehnice pentru punerea în aplicare a sistemului, nici costurile de implementare. În plus, versiunea moldovenească a sistemului „track and trace” prevede că acesta se va aplica tuturor produselor din tutun și va fi implementat în 12 luni, în timp ce UE prevede o perioadă de tranziție pentru diferite categorii de tutun.

Contrabanda cu tutun costă scump Europa: 10 miliarde de euro pe an în taxe pierdute. În Moldova, „contrabanda” cu țigări este de 4% (date pentru anul 2021). Având în vedere această cifră și reticența pieței de a pune în aplicare decizii pripite, inițiativa oficialilor ridică o serie de întrebări.

„LP” le-a adresat lui Dan Perciun, președintele Comisiei parlamentare pentru protecție socială, sănătate și familie. El a precizat că, dacă proiectul de lege va fi adoptat, este posibil ca sistemul de urmărire și localizare să fie implementat în 24 de luni, în loc de un an, așa cum s-a propus anterior. În ceea ce privește finanțarea sistemului, deocamdată este prea devreme pentru a vorbi despre un buget. Autoritățile speră să primească sprijin din partea partenerilor europeni, inclusiv în ceea ce privește resursele financiare.

#track and trace #operatori #retail #tutun

Abonează-te la Telegram Realitatea.md pentru mai multe știri.

Criza masculinității și extremismul, de la coasă la ChatGPT

În urmă cu patru ani, din Christchurch, Noua Zeelandă, țara mea de adopție, am scris primul text pe Substack despre experiența mea de antreprenor într-o lume de la capătul lumii.

Am trăit însă în două lumi simultan, cu mult înainte de acel moment. Noua Zeelandă și România sunt mult mai mult decât o geografie diferită. Sunt două moduri distincte de a înțelege munca, sportul, „bărbăția”, comunitatea, politica și eșecul. A trăi între două lumi, comparând mereu, e și benefic, și păgubos, iar uneori e chiar o prostie!

Personal, mi-a deschis ferestre pe care nu le-aș fi văzut dintr-un singur loc, iar textul de astăzi e unul dintre rezultatele acestei duble perspective.

Mulțumesc celor care aleg să susțină Sergiu’s Dishes. Deși tot ce scriu e „la liber”, unii dintre dumneavoastră plătesc. Nu pentru că trebuie, ci pentru că vor. E cel mai frumos semn că munca mea nu e complet inutilă.

Textul de azi e cadoul meu pentru dumneavoastră. Vă mulțumesc mult!

Două crize în același timp

Observăm că în noianul de crize pe care le traversăm, indiferent de continentul pe care ne aflăm, există două care merg mână în mână. Separate, poate ar fi ușor de administrat, gestionabile, dar luate împreună par să aibă efecte devastatoare, greu de anticipat.

Prima, așa cum am mai arătat și în textul precedent („Ești șomer? Nu, sunt inutil!”), este pierderea valorii sociale a muncii. Nu doar a jobului, ci a sensului pe care munca îl dădea existenței masculine. De la coasă la ChatGPT, acesta ar fi un rezumat fără pretenții al situației actuale, adică faptul că în mai puțin de o generație, bărbatul a pierdut, din cauza noilor tehnologii, dar nu exclusiv, nu doar semnificația socială a muncii, ci tot eșafodajul construit în jurul ei, stima de sine, „utilitatea” lor socială etc.

A doua este cultura masculinității care interzice vulnerabilitatea. Bărbatul care nu arată slăbiciune, nu plânge, nu cere ajutor. Bărbatul care valorează fix atât cât produce și cât „rezistă” presiunilor de tot felul.

Dacă vorbim despre cele două crize împreună, rezultatul este un bărbat care și-a pierdut singura sau cea mai importantă sursă de sens, munca, dar care nu are nici un alt instrument psihologic sau cultural capabil să proceseze această pierdere. Nu poate cere ajutor, pentru că „doar e bărbat, nu?” Nu poate arăta că suferă. Nu poate recunoaște că nu mai știe cine e.

Cioburile care rămân în urma acestei oglinzi sparte sunt, de regulă, alcoolul, violența, depresia și chiar suicidul. Iar un „cadou special” pentru cei care îl întâlnesc pe „Mesia”, cel care le oferă un vinovat și o cauză, extremismul, un combustibil care le dă și sens, și misiune.

De la Weber la vestiar

În textul precedent „Ești șomer? Nu, sunt inutil!”, Beruf (voi explica imediat) era invocat din perspectiva pierderii economice și tehnologice. Aici îl invoc din perspectiva identității masculine, ce înseamnă Beruf specific pentru bărbat, nu pentru om în general.

Max Weber demonstra în “Etica protestantă și spiritul capitalismului” că Martin Luther, traducând Biblia în germană, alesese cuvântul Beruf, profesie și vocație simultan, pentru a exprima chemarea divină a muncii. Cizmarul care face pantofi buni îl slujește pe Dumnezeu la fel de bine ca preotul. Orice muncă onestă devine sacră.

Dar Beruf nu era neutru din punct de vedere al genului. În lumea în care Weber scria, chemarea divină prin muncă era în primul rând masculină. Bărbatul care muncește își dovedește valoarea în fața lui Dumnezeu, a comunității și a familiei.

Munca nu era doar sursă de venit, era dovada că exiști, că tu contezi, că ești „om.” Când AI preia această muncă, nu preia doar o activitate economică. Preia identitatea masculină construită pe ea. Și nu oferă nimic în schimb.

Dar Weber descria o lume în care munca era sacră pentru toți. Ce se întâmplă însă când e sacră mai ales pentru bărbați? Când masculinitatea însăși e construită pe ea?

Un fost jucător profesionist de rugby din Noua Zeelandă descria cultura din vestiar în trei reguli nescrise, dar universal respectate în lumea anglo-saxonă a acestui sport: “Never show weakness, drink as much as you can, get as many pussy.” Un fel de “niciodată slab, bea mult, f…te mult!”

Dincolo de aceste „povețe populare” – sunt și la noi, gârlă – avem de-a face cu un contract social masculin transmis din generație în generație prin sport, prin vestiar, prin încurajările tatălui de pe margine.

Paradoxul e că tocmai Noua Zeelandă, țara care a ridicat acest model la rang de religie națională prin All Blacks, are una dintre cele mai ridicate rate de suicid la bărbații tineri din lumea dezvoltată. Cel mai probabil și din cauza culturii masculinității invincibile, așa cum arată multe studii.

Putem să o numim oricum, stoicism, reziliență, determinare, bărbăție adevărată. Toate sună foarte bine pe un afiș motivațional. Efectele ei sociale sunt însă devastatoare.

„Real bloke”, “omul” și “ muierea, “fomeia”

În Noua Zeelandă îl numim „kiwi bloke.” În România rurală îl cheamă „om” sau „gospodar.”

În lumea satului românesc tradițional, „om” nu e un termen generic pentru ființa umană, e un titlu, un statut, pe care îl câștigă bărbatul care muncește, care are gospodărie, care își ține familia, care e respectat în comunitate. Femeia, oricât de harnică, oricât de indispensabilă supraviețuirii familiei, nu e „om.” E „femeie” sau „fomeie” sau „muiere.” Un alt tip de ființă, dintr-o altă categorie.

Și aici antropologii, sociologii, psihologii, ar putea explica mai bine, nu este doar o chestiune de vocabular. E o arhitectură a lumii construită pe secole. Băiatul care crește în această lume știe de mic un singur lucru, bărbăția se dovedește, nu se moștenește. Prin muncă, prin putere, prin capacitatea de a fi provider. Prin a fi „om.”

Ce se întâmplă însă cu acest bărbat când nu mai are muncă? Simplu și crunt, încetează să mai fie „om.” Nu în sens juridic sau biologic. În singurul sens care a contat vreodată în lumea lui, cel social și moral. Și un bărbat care nu mai e „om” în propriii lui termeni e un bărbat care a pierdut tot.

România rurală, un bilanț al pierderilor

Tranziția post-comunistă a lovit masiv clasa muncitoare românească.

Fabricile s-au închis, minele s-au sigilat, cooperativele agricole au dispărut. Bărbații și-au pierdut rolul de întreținători ai familiei aproape peste noapte. Consecințele sunt dezastruoase nu numai economic, ci mai ales social și moral.

Rezultatul în cifre care ar trebui să ne umple de rușine:

o femeie e lovită în România la fiecare două minute
un sfert din femeile române, 25,4%, au suferit violență fizică din partea partenerului – dublu față de media europeană de 10,7%
aproape jumătate 45,5%, au suferit violență psihologică
70% dintre români cunosc cazuri de violență domestică în proximitatea lor imediată
doar 4% au anunțat autoritățile

Violența domestică nu mai pare o patologie individuală, o detectăm mai degrabă ca răspuns sistemic la pierderea statutului.

Un fel de „masculinitate compensatorie”, violența ca instrument de reconfirmare a puterii pierdute. Bărbatul care nu mai poate fi provider devine bărbatul care controlează. E singura formă de „om” care îi mai rămâne.

În acest vid de sens au intrat ticăloși ca frații Tate, britanico-americani cu reședința în România, promotori globali ai unei masculinități simple și violente, cu milioane de urmăritori tineri. Nu oferă muncă, nu oferă comunitate reală, nu oferă sens autentic, ci doar un vinovat și un soi de estetică. Pentru un bărbat tânăr fără nimic altceva, e suficient.

Și în fundal rămâne alcoolul. Cel mai frecvent declanșator al agresiunilor în mediile vulnerabile. Un anestezic al durerii pierderii „bărbăției.” Bărbatul care nu poate procesa pierderea bea ca să nu simtă. Și bând, devine periculos.

Soldatul rus, cazul extrem

Cazul extrem al acestei logici e soldatul din Siberia sau din Buratia.

Nu luptă din patriotism, sau cel puțin nu doar din patriotism. Luptă din absența alternativelor. E un bărbat tânăr, fără calificări, dintr-un oraș mic unde salariul mediu e cel mult 400 de euro pe lună și perspectivele sunt zero. Armata îi oferă 2.000 de euro lunar, o avere în contextul economiei ruse, plus o uniformă, o cauză, o comunitate, un rol.

Va fi provider pentru familie, deci bărbat adevărat, cineva care contează. Chiar dacă prețul cel mai probabil e moartea. Dar va fi moarte „eroică”, o moarte cu sens, infinit mai acceptabilă decât viața fără el.

Asta e concluzia analiștilor care monitorizează comunitățile militare rusești de ani de zile.

Există însă o dimensiune și mai dureroasă, pe care analizele geopolitice occidentale o explică prea putin. Unii dintre acești bărbați pleacă la război împinși de familie, dintr-un calcul rece al disperării. Alternativa ar fi alcoolul zilnic, sărăcia cronică și violența domestică fără ieșire. Decât acestea, mai bine un frigider nou, o mașină de spălat, poate chiar un autoturism. Decât o viață pierdută în propria curte, mai bine una „câștigată” pe front, cu banii trimiși acasă.

Și mai e ceva în universul rus, e o diferență uriașă între a fi văduva unui „erou” și a fi victima unui soț alcoolic. Prima primește pensie de veteran, respect comunitar, o narațiune demnă. A doua n-are parte decât de rușine și sărăcie. Moartea eroică reabilitează nu doar bărbatul, reabilitează întreaga familie.

Nici măcar nu e cinism, e matematica supraviețuirii într-o lume în care masculinitatea fără muncă, fără sens și fără demnitate economică nu mai are altă monedă de schimb decât corpul.

De ce comuniștii și naziștii se bat pe același electorat

Nu există o singură motivație a extremismului.

Dar dacă ar fi să o rezum, și uneori simplitatea e cea mai onestă formă de analiză, aș spune că extremismul crește sistematic când se întâlnesc simultan două crize:

anxietatea materială produsă de colapsul economic
anxietatea identitară produsă de schimbarea rapidă a rolurilor sociale

Nazismul a avut evreii. Comunismul a avut burghezia. Ambele ideologii ofereau același produs psihologic fundamental, un vinovat clar, o comunitate de apartenență și un sens al sacrificiului pentru o cauză mai mare decât individul. Același om dezorientat și furios poate merge în orice direcție, depinde doar de cine anume îl găsește primul și ce narațiune îi oferă.

Această observație nu este nouă. Eric Hoffer a detaliat-o în The True Believer încă din 1951, convertitul fanatic trece cu ușurință de la o mișcare de masă la alta, pentru că nu ideologia îl atrage, ci certitudinea si apartenența. Tocmai de aceea naziștii și comuniștii se bat pe același electorat. E același om, cu aceeași nevoie, dar cu alte uniforme.

Politologul Cas Mudde, cel mai important cercetător european al extremismului de dreapta, observă în lucrările lui că partidele radicale cresc sistematic acolo unde anxietatea materială și cea identitară se suprapun.

Criza economică produce anxietate materială, iar criza identitară – schimbarea rolurilor masculine, pierderea statutului de provider, „invizibilitatea socială” – produce anxietate existențială. Iar această combinație e explozivă, e cel mai de preț combustibil al politicienilor extremiști. Care știu asta mai bine decât orice sociolog.

AUR și bărbatul „uitat”

Știm bine acum că AUR nu e un accident, e o consecință a iresponsabilității unei clase politice inepte și corupte, dar și un calcul rece făcut de actori politici și ai securității de tip nou, nu foarte inteligenți, dar vicleni, șireți.

34% dintre tinerii de 18-29 ani votează AUR, conform INSCOP. În categoria 30-44 ani, jumătate. Votanții AUR sunt disproporționat bărbați, din urbanul mic, fără joburi stabile, lucrând la negru, locuind cu părinții. Sunt forțați să lucreze în economia informală, rareori angajați legal, mulți locuind cu părinții în orașe mici, foste industriale, sau în mediul rural.

AUR nu le-a adus soluții, le-a adus „recunoaștere.” Le-a spus că și ei există, că sunt importanți, că cineva îi vede. Pentru un bărbat ignorat de sistem zeci de ani, asta contează enorm. Mai mult decât orice program de reconversie profesională.

Și diaspora este un paradox dezarmant. Bărbații care au plecat tocmai pentru că România nu le oferea sens votează cu cei care promit întoarcerea la valorile tradiționale. E nostalgia pentru o masculinitate pierdută de două ori, o dată în România, a doua oară în străinătate, unde ai job dar nu mai ești „omul” din sat. Ești un „nimeni” din Occident.

Soluția sau de ce nu „pussy” e problema

Nu masculinitatea e problema. Nu bărbăția e problema. Nici rugby-ul, nu coasa și nici măcar Beruf-ul lui Weber.

Problema e absența sensului. Și sensul nu se legiferează, se construiește în comunitate, prin muncă, în relații reale.

Comisia Europeană a înțeles asta într-o măsură și finanțează programe dedicate exact acestei intersecții dintre masculinitate și extremism. Cercetătorii propun mentorship masculin pozitiv, redefinirea cererii de ajutor ca semn al normalității, nu de slăbiciune, spații de comunitate masculină sănătoasă. Educație timpurie despre roluri de gen, nu pentru a elimina masculinitatea, ci pentru a o extinde dincolo de tăcere, violență și alcool.

Dar toate acestea presupun instituții pe care România nu le-a construit niciodată sistematic, instituții care funcționează, lideri care explică, politici publice care anticipează în loc să reacționeze. De obicei, târziu și prost.

Între timp, bărbatul din micul oraș, fără fabrică, fără muncă, fără rol, fără sens, va continua să găsească răspunsuri acolo unde i se oferă. Și cei care îi oferă acum răspunsuri nu sunt politicienii moderați cu programe complexe.

Sunt cei care îi spun simplu, știm cine ești, știm ce ți-au luat și știm cine e de vină.

Când ne vom trezi cu hoarda de AUR, pentru că acum sau mai târziu, sigur vor veni la putere, vom ști de unde vine.

Politicienii care acum mimează că se jertfesc pentru țară, inclusiv cei pe care publicul urban și angajat civic îi vede ca imaculați, sunt propagatorii acestui curent. Grindenii, bolojanii și alți papagali cu ifose mint cu nerușinare, sunt ticăloși patentați pentru că acțiunile lor sunt pur politicianiste și pentru ca pun interesul electoral mai presus decât cel național; mai mult, încearcă să se vândă electoratului ca salvatori.

În realitate, sunt jalnici, incapabili să se ridice la înălțimea funcțiilor. Habar nu au despre existența acestor tineri, habar nu au ce înseamnă politici publice și, în general, sunt tipi cu gândire provincială, proveniți din provincii, fără anvergură strategică și fără cultură politică.

Ei sunt cei care distrug chiar acum România, vânzând cu nerușinare gogoși electoratului pe care în realitate îl disprețuiesc. Dacă ar fi altfel, poate că ar înceta ca prin tot ceea ce fac să dea aripi, sens și „masculinitate” extremismului.

May the AUR be with you, haladiților!

Ați hrănit cu incompetență și cinism exact monstrul care vă va înghiți. Simion, Murad, Dungaciu și gașca, numai caractere și conștiințe de tomberon, sunt creația voastră. Nu neapărat a sărăciei, nu neapărat a prostiei și în mod sigur nu a Rusiei. Ci a voastră. A fiecărui discurs gol, a fiecărei promisiuni mincinoase, a fiecărui an în care ați tratat electoratul ca pe o turmă de muls și de disprețuit în același timp.

Prostia, impostura și minciuna vi se întorc acum în față și ar fi aseptic să dispăreți din peisajul public. România ar respira mai ușor, viața publică ar fi mai puțin poluată.

Dar nu veți dispărea singuri. Veți cădea peste noi. Ca întotdeauna, înainte să plecați, ne veți trage după voi.

Pentru că singurii sacrificați, ticăloșilor, suntem întotdeauna noi, cei care mai credem că România merită altceva decât putregai.

SERGIU TOADER