Ultimul vis al lui Ceaușescu, canalul Dunăre-București. Se „aruncă” Ciolacu și Mihai Daraban în el

Camera de Comerț și Industrie a României (CCIR), condusă de Mihai Daraban, a anunțat vineri sprijinul pentru inițiativa prim-ministrului Marcel Ciolacu de a relua construcția canalului navigabil Dunăre-București. Această legătură strategică între Capitală și Portul Constanța, precum și alte orașe europene de pe Dunăre, revine în actualitate, în contextul războiului din Ucraina.

Proiectul canalului București-Dunăre, început în 1986, a fost finalizat în proporție de 60% până în 1989. Nicolae Ceaușescu și-a dorit finalizarea rapidă a lucrărilor, mobilizând unități de construcție din întreaga țară, cu excepția Bucureștiului, unde forța de muncă era concentrată pe șantierul Casei Poporului.

După Revoluție, muncitorii au abandonat utilajele pe șantier și s-au întors acasă, lăsând în urmă echipamente importate recent din Cehoslovacia și URSS, multe dintre acestea fiind ulterior vândute la fier vechi. Inginerul Chiriac Avădanei, care a proiectat „Magistrala Albastră“, a exprimat frustrarea față de abandonarea canalului, subliniind că proiectul nu a fost doar un moft comunist, ci avea rădăcini istorice datând din vremea lui Alexandru Ioan Cuza, primul proiect fiind realizat în 1882.

Realizarea canalului București-Dunăre ar crea o rută de transport ecologică, mult mai puțin poluantă decât transportul feroviar sau rutier. De asemenea, ar permite irigarea a 150.000 de hectare de teren. Prin acest canal, Bucureștiul ar deveni un port la Dunăre, conectat direct cu orașe precum Belgrad, Budapesta, Bratislava, Viena, Frankfurt și Rotterdam.

Chiriac Avădanei estimează că finalizarea investiției ar necesita cinci ani de lucrări. CCIR susține că acest proiect ar aduce multiple avantaje economice și logistice, subliniind importanța lui strategică pentru dezvoltarea României și integrarea sa în rețelele de transport europene.

Pentru mai multe știri urmărește-ne pe TELEGRAM!

#canal #Dunare #București

Abonează-te la Telegram Realitatea.md pentru mai multe știri.

Anghinarea, o cultură încă rar întâlnită pe terenurile agricole din România, ar putea deveni o opțiune interesantă pentru fermierii care caută produse de nișă cu valoare adăugată ridicată. În condiții favorabile și la prețuri bune de vânzare, veniturile brute pot ajunge chiar la 60.000 de euro pe hectar, potrivit calculelor prezentate de publicația Blic.

Planta este cunoscută în special în bucătăria mediteraneană și poate fi comercializată atât în stare proaspătă, cât și către procesatori. Cultivarea ei este posibilă și în România, însă rezultatele depind în mare măsură de soiul ales, calitatea solului, accesul la apă și protejarea culturii în timpul iernii.

Producțiile diferă semnificativ. Unele cercetări au indicat randamente de aproximativ 14,6-15,7 tone de capitule comercializabile la hectar în cazul unor hibrizi, în timp ce la anumite soiuri locale producția a fost de numai 2,6-7,3 tone. În condiții bune de cultivare, randamentele pot urca însă la 13,7-24,3 tone la hectar.

Densitatea de plantare diferă și ea în funcție de tehnologie. Într-unul dintre sistemele analizate au fost cultivate aproximativ 9.200 de plante la hectar, la o distanță de 1,4 metri între rânduri și 0,8 metri între plante.

Investiția inițială poate include pregătirea terenului, materialul săditor, irigațiile, îngrășămintele, tratamentele fitosanitare, forța de muncă, recoltarea, ambalarea și transportul. Din acest motiv, costurile pot varia puternic de la un producător la altul, iar fermierii care dispun deja de teren, utilaje și infrastructură pornesc cu un avantaj.

Cea mai spectaculoasă diferență apare însă la prețul de vânzare. La o producție de 15 tone la hectar și un preț de 2 euro pe kilogram, valoarea recoltei ar fi de aproximativ 30.000 de euro. La 3 euro/kg, venitul brut ar ajunge la 45.000 de euro, iar la 4 euro/kg ar putea urca până la 60.000 de euro.

Este vorba însă despre venit brut, nu despre profit. Din această sumă trebuie scăzute toate costurile de producție, iar calculul presupune că întreaga recoltă poate fi vândută la prețul respectiv.

Un alt factor esențial este irigarea. Anghinarea are nevoie de suficientă apă, iar lipsa unui sistem de irigații stabil poate afecta semnificativ producția. La fel de importantă este alegerea unui soi adaptat condițiilor locale.

Cea mai mare provocare rămâne însă desfacerea. Piața anghinarei este mult mai puțin dezvoltată în România decât în țările mediteraneene, unde produsul este consumat pe scară largă.

Printre potențialii cumpărători se numără restaurantele, supermarketurile, magazinele specializate și procesatorii agricoli. Pentru fermieri, riscul apare atunci când producția este mare, dar piața de desfacere nu este suficient de dezvoltată.