Editorialistul și scriitorul Vasile Ernu descrie școala din Republica Moldova drept o „fabrică de emigranți” și argumentează că sistemul educațional nu este neapărat unul falimentar, ci unul care pregătește tot mai bine tineri competitivi pentru piețele muncii și universitățile din afara țării.
Într-un comentariu dedicat evoluției școlii moldovenești din ultimele două decenii, Ernu pornește de la declinul dramatic al numărului de elevi și al instituțiilor de învățământ. El amintește că, doar în anul școlar 2017–2018, în Republica Moldova au fost închise 48 de școli, dintre care 46 în mediul rural.
„Școala din Republica Moldova nu e o instituție falimentară. E o fabrică ce funcționează bine”, afirmă Vasile Ernu, susținând că problema constă în faptul că aceasta „produce altceva decât scrie pe firmă”. Potrivit lui, în loc să pregătească cetățeni care să rămână în Republica Moldova, sistemul ajunge să formeze „emigranți calificați”.
Scriitorul atrage atenția asupra reducerii aproape la jumătate a populației școlare. Dacă în anul 2000 în școlile din Republica Moldova învățau aproximativ 600.000 de copii, în prezent numărul acestora s-ar situa la circa 334.500.
Ernu invocă și estimările Ministerului Educației, potrivit cărora până în 2050 populația școlară ar urma să scadă cu încă peste 20%. El subliniază că fenomenul este mult mai accentuat în mediul rural, unde numărul elevilor se reduce constant, în timp ce Chișinăul concentrează o parte tot mai mare dintre liceeni.
Un alt fenomen analizat este cel al copiilor rămași acasă după plecarea părinților peste hotare. Potrivit datelor citate de editorialist, la sfârșitul anului 2023 autoritățile aveau în evidență aproape 30.000 de copii cu părinți plecați în străinătate, majoritatea din mediul rural.
„Aceasta e materia primă a fabricii: mai puțină de la an la an, concentrată în orașe, crescută pe video-apeluri cu Italia”, scrie Ernu.
În paralel, rețeaua școlară s-a restrâns puternic. De la 1.526 de școli în 2008, numărul instituțiilor ar fi coborât în prezent la aproximativ 1.170. În opinia autorului, fenomenul de „optimizare” a însemnat în practică, de cele mai multe ori, închiderea instituțiilor cu puțini elevi.
O altă problemă majoră este îmbătrânirea corpului didactic. Ernu notează că aproximativ unul din șase profesori este la vârsta pensionării, iar în unele localități școlile sunt menținute în funcțiune în mare parte datorită cadrelor pensionare.
El amintește că anul școlar 2024–2025 a început cu un deficit de 1.833 de cadre didactice, în condițiile în care doar o mică parte dintre absolvenții specializărilor pedagogice aleg să intre efectiv în sistem.
În același timp, Vasile Ernu contestă ideea potrivit căreia principala problemă a educației din Republica Moldova ar fi lipsa banilor. Potrivit cifrelor citate de el, cheltuielile publice pentru educație au reprezentat în ultimii ani între 5,5% și 6,3% din PIB.
„Republica Moldova nu are o școală subfinanțată. Are o școală scump întreținută, în care o parte tot mai mare din bani se duce pe încălzirea metrilor pătrați construiți pentru copii care nu mai există”, susține editorialistul.
Ernu acordă un spațiu important și reformei examenului de bacalaureat, în special introducerii camerelor de supraveghere în 2013. El amintește că rata de promovare a bacalaureatului, care înainte depășea 90%, a coborât în 2014 la 56%.
În opinia sa, scăderea nu a demonstrat o deteriorare bruscă a nivelului elevilor, ci faptul că sistemul a încetat să tolereze fraudele. Ulterior, rata de promovare a crescut treptat, ajungând, potrivit datelor citate, la 75,4% în 2026.
„Controlul calității funcționează”, concluzionează Ernu.
Cu toate acestea, rezultatele PISA continuă să arate probleme serioase. Editorialistul notează că aproximativ jumătate dintre adolescenții moldoveni se confruntă cu analfabetism funcțional, iar diferențele dintre oraș și sat rămân majore.
El subliniază însă și faptul că decalajul Republicii Moldova față de statele dezvoltate s-a redus în ultimii ani, ceea ce arată că sistemul educațional nu este o „ruină”, ci unul care se îmbunătățește.
Tocmai aici apare, în opinia lui Ernu, paradoxul principal. Un absolvent moldovean cu diplomă de bacalaureat credibilă, vorbitor de română și cu rude sau conexiuni în Uniunea Europeană este tot mai competitiv pentru universitățile și piața muncii din exterior.
„Fabrica moldovenească a produs exact ce cere piața. Doar că piața nu e aici”, scrie el.
Autorul indică România drept una dintre principalele destinații pentru absolvenții moldoveni, amintind de miile de burse oferite anual cetățenilor Republicii Moldova pentru studii liceale, de licență, masterat, rezidențiat și doctorat.
Ernu subliniază că aceste oportunități reprezintă, la nivel individual, șanse importante pentru tineri, însă, privite la scară națională, ele contribuie la formarea unui „canal de export” al absolvenților.
El atrage atenția și asupra lipsei unei statistici oficiale consolidate care să arate câți absolvenți pleacă din Republica Moldova în primul an după terminarea studiilor.
„Statul care își filmează examenele ca să-și numere corect produsul nu ține evidența produsului după ce iese pe poartă”, remarcă editorialistul.
În concluzie, Vasile Ernu susține că problema fundamentală a educației nu poate fi rezolvată exclusiv prin reformarea școlii.
„Câtă vreme diploma rămâne mai valoroasă decât țara care o eliberează, fabrica va lucra pentru export”, afirmă acesta.
Potrivit lui, școala poate pregăti elevi mai buni și poate oferi diplome mai credibile, însă nu poate crea singură motivele economice și sociale pentru ca acești tineri să rămână în Republica Moldova.
„Școala nu poate produce motive de rămas. Le poate doar certifica, atunci când vor exista”, conchide Vasile Ernu.
