Când statul e incapabil să-și protejeze cetățenii, aceștia se protejează singuri, iar când statul e incapabil să creeze prosperitate, prosperitatea apare în ciuda lui. Cam asta ar fi și rețeta succesului capitalului privat românesc, desigur, numai în situația în care acumularea nu s-a produs ca urmare a „paraîndărătului”, a șpăgilor returnate oficialilor care atribuie contracte prin încredințare directă sau prin licitații trucate.

Doamnelor și domnilor, capitalul privat românesc nu mai este o himeră, „de tarabă”, așa cum era numit în anii ‘90. El există și, timid, a depășit granițele României. Semnificațiile lui sunt însă mult mai profunde decât cifrele de afaceri, iar consecințele ar putea să ne inspire.

Vă invit la reflecție și la lectura unui text care nu e nici analiză economică și nici un expozeu patriotard bazat pe cifre, ci o idee despre ce am putea fi ca națiune și ca stat dacă am înceta să ne stăm singuri în drum.

Veți vedea în cele ce urmează de ce avem nevoie de mai mult naționalism sănătos, de mai mult liberalism inteligent și de mai multă democrație autentică.

Cifre seci, businessuri concrete
În 2018, toate companiile românești care investiseră vreodată în afara granițelor adunau împreună, toate 430 câte au fost ele, 737 de milioane de euro. Nu pe an, ci în total. România ocupa ultimul loc din regiune, după Polonia (25 de miliarde), Ungaria (aproape 24), Cehia (aproape 20). După Letonia, după toată lumea.

În 2025, o singură familie din Bacău, frații Pavăl, fondatorii Dedeman, cumpără Carrefour România (pentru scrupuloși, precizez că au cumpărat fondul comercial și patrimoniul imobiliar) cu 823 de milioane de euro. O singură tranzacție care depășește tot ce acumulase capitalul românesc în trei decenii de investiții externe. Aceeași familie care a deschis în țară 65 de magazine, care a preluat lanțul grec Praktiker cu 130 de milioane și care va opera și în Republica Moldova.

La Hunedoara, combinatul siderurgic abandonat de ArcelorMittal, cel mai mare producător de oțel din lume, ai cărui oficiali indieni au declarat că nu mai văd „perspective economice”, este preluat de Dorinel Umbrărescu, antreprenor din construcții și drumuri, cu 12,5 milioane de euro.

Unde multinaționalele au văzut fier vechi, un român a văzut oțel și, în mod sigur, o mare oportunitate. Aceeași familie (înțeleg că Umbrărescu este și cel mai mare asfaltator al României) a preluat și combinatul siderurgic de la Oțelu Roșu și acum licitează pentru fostul Sidex Galați. Mai mult, ridică de la zero, lângă Adjud, un orășel de 200 de hectare cu locuințe, dispensare medicale, școli și cale ferată pentru angajați.

Între timp, Digi a devenit o forță de telecomunicații europeană: 29 de milioane de clienți în România, Spania, Italia, Portugalia și Belgia, venituri de peste jumătate de miliard de euro pe trimestru, iar subsidiara spaniolă, cu 10 milioane de clienți, se pregătește de listare la o evaluare de 2,5 miliarde de euro.

Bitdefender, fondat încă din 1990 (Softwin) de Florin și Măriuca Talpeș, protejează acum 500 de milioane de utilizatori din peste 150 de țări și are parteneriate cu Ferrari și Europol.

UiPath (Daniel Dineș și Marius Târcă) este prima companie românească listată la New York, a depășit 1,4 miliarde de dolari venituri anuale și are peste 4.000 de angajați.

Superbet (acum Super Technologies) este compania fondată în 2008 de Sacha Dragic și este prezentă în 12 țări, inclusiv Brazilia. Are peste 5.000 de angajați, o evaluare de 1,4 miliarde de euro și a atras ca acționari minoritari Blackstone si Blackrock, cele mai mari fonduri de investiții din lume. Anul trecut a plătit taxe și impozite 420 de milioane de euro și își propune să devină lider global al industriei de pariuri sportive, gaming si entertainment digital.

Scandia Food (Dumitru Creștin și Adrian Gașpar) are acum un secol de existență, produce în fabrici din Spania și Bulgaria și exportă în toată Uniunea Europeană.

Altex (proprietar Dan Ostahie) este lider pe electro-IT cu peste 130 de magazine, a înghițit rețeaua Brico Dépôt și pregătește saltul în Bulgaria și Grecia. În România, are peste 130 de magazine și o cifră de afaceri de 6,5 miliarde lei.

Și eMAG, fondat în 2001 de Iulian Stanciu, deși controlat azi de capital sud-african, rămâne o companie născută la București, cu 11 miliarde de lei afaceri și 900 de milioane de lei taxe plătite statului, dovadă că ecosistemul antreprenorial românesc poate produce platforme regionale atractive și pentru investitori străini.

Extremismul și populismul nu au legătură cu businessul și cu performanța
Toate exemplele de mai sus sunt nu numai dovezi că unii capitaliști români au reușit, ci și ilustrații concrete ale expansiunii capitalului privat românesc.

Sunt fapte, nu lozinci.

Iar numele proprietarilor sunt ale unor antreprenori care au ales să construiască autostrăzi, să reconstruiască siderurgia, să ridice orașe, să cucerească piețe europene și să protejeze jumătate de miliard de utilizatori nu pentru că statul le-a cerut-o.

Au decis ei înșiși și piața!

Când un singur om ridică lângă Adjud un mini orășel pentru angajații săi, iar statul nu e în stare de mai bine de treizeci de ani să construiască o autostradă spre Moldova, “suveranismul” capătă conținut concret.
Pe care nu-l regăsești în lozincile partidelor extremiste și populiste, ci în oțelul de la Hunedoara, în asfaltul de pe A7, în conserva exportată din România pe multiple piețe, în codul scris la București și vândut la New York.

Tocmai de aceea nu fac analiză economică, nu e domeniul meu, ci, pornind de la aceste performanțe în afaceri, încerc să creionez semnificația unor concepte pe care politicienii și intelectualii acestei țări evită să le clarifice, și anume că termenii de „naționalism”, „patriotism” și „liberalism” au fost furați, pervertiți și transformați în arme de propagandă tocmai de cei care ar fi trebuit să le dea conținut și să le ilustreze cu exemple concrete.

Statul – când nu e frână, e prădător
Pentru a înțelege amploarea a ceea ce s-a întâmplat, trebuie să ne reamintim de unde am plecat. Nu de la zero, ci de sub zero. Cel puțin așa văd eu lucrurile, un emigrant care a părăsit România cu mult timp în urmă.

În 2015, cinci dintre cei mai bogați zece români aveau dosare penale. Ioan Niculae, anchetat pentru abuz și spălare de bani. Ovidiu Tender, 11 ani de închisoare pentru fraudă și crimă organizată. Dan Adamescu — 4 ani pentru corupție. E greu de spus ce fel de „antreprenori” erau aceștia, probabil, mai degrabă, erau produsele unui sistem în care „capitalism” însemna să furi “cu autorizație” de la stat, iar „național” însemna să furi de la conaționali.

Comisia Europeană, în multe rapoarte, descria companiile de stat românești în termeni care ar fi trebuit să provoace demisii în lanț: prea multe, prost conduse, cu pierderi masive, responsabile pentru jumătate din arieratele la buget, subvenționate cu 0,7% din PIB anual.

Statul român nu administra, ci devora resursele României și buzunarele cetățenilor. Și după ce devora, cerea și o ciozvârtă din ciolan sau ciolanul cu totul.

Tot ce vedem astăzi însă, Dedeman, Digi, Bitdefender, Ui-Path, Altex, Super, Scandia, e-MAG și altele asemenea, s-a construit în pofida statului, nu datorită lui. Fiecare dintre aceste companii a crescut navigând printr-un mediu în care birocrația era ostilă, fiscalitatea imprevizibilă, infrastructura inexistentă și justiția selectivă.
Toți cei de mai sus au reușit pentru că au fost mai inteligenți, mai determinați, mai inspirați și mai eficienți decât aparatul care ar fi trebuit să-i ajute. Iar acest lucru nu e motiv de mândrie națională, dimpotrivă!

Dacă statul ar fi funcționat la jumătate din responsabilitățile care îi revin, România ar fi arătat azi ca Polonia. Dar statul nu a funcționat. A preferat să funcționeze pentru sine, pentru clanurile și mafiile politice, care au creat un monstru: o clasă de îmbogățiți din bani furați, îmbogățiți care nu numai că nu produc nimic, dar care și ocupă pozițiile cheie care le permit să fure în continuare.

Ce ne învață Yael Tamir
Yael (Yuli) Tamir, o minte fascinantă, profesoară de filozofie și științe politice la Oxford și Princeton, fostă ministră a educației în Israel, a publicat în 2019 o carte care ar trebui să devină lectură obligatorie pentru orice politician est-european: Why Nationalism (Princeton University Press).

Teza ei centrală este atât de simplă încât deranjează: liberalismul global a abandonat clasele de mijloc și muncitoare, iar vidul a fost umplut de naționalism populist care a atras multi cetățeni. Nu pentru că oamenii sunt proști sau răi, ci pentru că statul-națiune rămâne singura structură funcțională pentru redistribuție și solidaritate.
Ceea ce face esențial cartea lui Yael Tamir pentru acest text este că demonstrează teoretic exact ceea ce antreprenorii români demonstrează practic: că poți fi naționalist fără să fii xenofob, liberal fără să fii cinic și patriot fără să fii ridicol.

Că patriotismul autentic nu înseamnă să fluturi steagul la meci, ci să construiești ceva care face steagul să valoreze, o fabrică, o piață cucerită, un loc de muncă, o școală.

Și că, atunci când aceste trei concepte funcționează împreună, ele produc exact ceea ce România are nevoie cel mai mult: capital propriu, competitivitate și demnitate câștigată, nu declarată.

Doamna Tamir nu e „naționalistă” în sensul în care Diana Șoșoacă e „suveranistă”. Nici liberală în sensul în care politicienii români de dreapta sunt „liberali”, adică privatizând pentru prieteni și liberalizând pentru rude. Ca să nu mai spun că social democrația doamnei Tamir nu are nimic de-a face cu pomenile electorale, iresponsabile și păguboase, acordate de PSD.

Politiciana din Israel demonstrează că cele trei concepte – naționalism, patriotism, liberalism – nu sunt contradictorii. Sunt complementare. Dar numai dacă sunt practicate inteligent si eficient, nu declamate din balcon și golite de conținut prin comportament iresponsabil.

Aplicat la România, cadrul Tamir arată cam așa:

Liberalismul înseamnă cel puțin un singur lucru: statul, dacă tot nu este în stare să creeze un mediu de afaceri predictibil și stabil prin acordarea de instrumente și facilități, măcar să se dea la o parte, să nu devină frână. Un antreprenor nu trebuie să ceară voie unui secretar de stat ca să-și construiască afacerea, piața decide cine supraviețuiește, nu relațiile cu partidul, iar cine produce valoare nu datorează nimic celor care n-au produs niciodată nimic.

Liberalismul înseamnă și desființarea monopolului statului asupra incompetenței. Este incalificabil cum statul execută cetățeanul prin taxe și impozite, în timp ce el însuși nu este capabil să asigure serviciile pentru care pretinde și încasează banii. Iar în ceea ce privește administrarea afacerilor, statul este nu numai o catastrofă a bunului simț antreprenorial, dar și un prădător feroce, căpușând CA-urile prin clientela de partid și jefuind tot ce a mai rămas de jefuit.

Naționalismul cultural nu înseamnă deloc ură față de unguri, de ucrainieni, sau frică de Bruxelles. Dimpotrivă, înseamnă cunoașterea profundă a limbii române, a gramaticii ei, a literaturii ei. Înseamnă, de asemenea, excelență în a cunoaște și a accepta istoria României, cu toate umbrele ei, nu excludere, nu izolare, nu ură. Un popor care nu-și cunoaște limba și istoria nu are cum să-și cunoască interesele și nici cum anume să și le promoveze.

Suveranismul, termenul pe care l-au confiscat extremiștii, nu înseamnă izolare, rusofilie sau paranoia. Înseamnă exact ceea ce fac Pavăl, Teszári, Ostahie, Talpeș și ceilalți: capital românesc care cucerește piețe, nu capital românesc întreținut din bani de la bugetul de stat.

Suveranitatea reală nu se declară, ci se construiește prin fabrici, prin magazine, prin linii de cod, prin export de softuri și de capital, prin contracte semnate în limbile altora cu bani câștigați în limba ta, cu mintea ta!

Comerțul și businessul ca securitate națională
Pe 14 februarie 2026, la Conferința de Securitate de la München, Christine Lagarde, președinta Băncii Centrale Europene, a rostit un discurs care ar fi trebuit să cutremure orice guvern european. Mesajul ei a fost foarte profund, în simplitatea lui: comerțul nu mai e doar economie, ci a devenit securitate.

Europa, a explicat Lagarde, este cea mai deschisă economie majoră din lume. Ceea ce însemna, până de curând, un avantaj. Astăzi însă înseamnă expunere. Lanțurile de aprovizionare fragmentate, dependențele de furnizori unici, vulnerabilitățile strategice — toate transformă comerțul într-o armă la fel de periculoasă ca un tanc. Lagarde a cerut „autonomie strategică”: producție internă acolo unde contează, specializare acolo unde excelezi, diversificare acolo unde ești vulnerabil. Dar a avertizat: independența totală e scumpă și slăbește competitivitatea.
Transpus în românește, discursul doamnei Lagarde transformă tranzacția Pavăl-Carrefour din știre de business în chestiune de securitate națională. Când o companie franceză declară România „mai puțin strategică” și pleacă, cine controlează rețeaua de aprovizionare alimentară a 478 de magazine? Cine decide prețurile, cine decide sortimentele, cine decide dacă în Hunedoara sau în Botoșani ajung aceleași produse ca în București? Profesorul Cristian Păun de la ASE are dreptate să întrebe dacă un SRL nelistat și netransparent poate înlocui o corporație de 10 miliarde de pe Euronext.

E o întrebare logică și legitimă. Dar trebuie privit contextul: Carrefour nu a plecat din România pentru că Pavăl a apărut la ușă, ci pentru că, după ani de profituri consistente, piața s-a maturizat, marjele de profit au scăzut, iar grupul francez s-a reorientat strategic, la fel cum a făcut-o și pe alte piețe.

Poate că întrebarea reală nu e dacă un SRL poate înlocui un gigant de pe Euronext, ci mai ales cine preia controlul rețelei de aprovizionare când gigantul decide să plece. Iar răspunsul, în cazul României, e că l-a preluat capitalul românesc.

Excepționalism românesc, tembelism și realitate
România are o tradiție nefastă pe care o voi numi excepționalismul tembel: convingerea narcisistă că suntem speciali prin naștere, că am inventat totul, că lumea ne datorează recunoaștere. E boala care te face să pui semnul egal între patriotism și lăudăroșenie, între mândrie națională și agresivitate față de străini, între suveranism și izolaționism paranoic.

Cei care strigă cel mai tare „România pentru români!” sunt, de regulă, cei care au făcut cel mai puțin pentru români. Politicienii care invocă suveranitatea sunt cei care au vândut-o, bucată cu bucată, nu Bruxelles-ului, ci propriei lor clientele.

Când George Simion urlă despre suveranism la televizor, stai și te întrebi câte fabrici a construit? Câte locuri de muncă a creat? Când Șoșoacă invocă demnitatea națională, parcă ai vrea să știi câți oameni trăiesc mai bine ca urmare a acțiunilor domniei sale? Când Georgescu invocă sistemul autarhic, la ce se referă exact? La izolaționismul lui Ceaușescu? A uitat cum arătam toți în decembrie ‘89? Față de restul lumii, păream recent ieșiți din cuști. Nu semănam decât cu noi înșine și ne recunoșteai într-o mare de oameni „după haine, după port” și după privirea aceea de om hăituit căruia i s-a luat totul, inclusiv dreptul de a arăta ca un om liber.
Aceștia sunt paraziții suveranității, se hrănesc din concepte pe care nu le înțeleg și pe care nu le-au practicat niciodată.
Excepționalismul real e altceva. E tăcut, neceremonios și se măsoară în cifre.

E Dragoș Pavăl care transformă un magazin de materiale de construcții într-un imperiu regional.

E Zoltán Teszári care bate Orange și Vodafone pe piața spaniolă cu prețuri mai mici și investiții mai mari.

E Florin Talpeș care ajunge partener al Ferrari în securitate cibernetică.

E Dan Ostahie care pregătește Altex pentru Bulgaria și Grecia nu cu discursuri, ci cu achiziții.

E Dumitru Creștin care duce conserva românească în alte trei țări.

Și toți ceilalți care au reușit să-i dea capitalului privat românesc o formă și un fond.

Acești oameni nu vorbesc despre suveranism, ei îl practică și îl construiesc.

Ce rămâne de făcut
Arcul de la 2015 la 2026 e spectaculos, dar fragil. Am trecut de la „capitaliști” cu dosare penale la antreprenori cu expansiune europeană. De la ultimul loc regional, la tranzacții care depășesc portofolii întregi. Dar am făcut-o pe cont propriu, cu un stat care oscilează între indiferență și sabotaj, cu singura certitudine posibilă, cea a incompetenței.

Eu sunt uluit de progresele României, știu foarte bine cum arăta când am plecat. Dar, la fel de bine, știu și sărăcia din zonele rurale și faptul că pentru mulți oameni pașaportul european nu înseamnă nimic. Pentru că ei nu au bani să călătorească! Pentru că și acum au WC-ul în curte și apa la fântână.

Mă întreb însă cum ar arăta România dacă statul ar funcționa?
Dacă în loc de 737 de milioane în 2018 am fi avut infrastructura, predictibilitatea fiscală și sistemul judiciar sănătos? Dacă birocrația ar fi fost un aliat, nu un adversar? Dacă educația ar fi produs specialiști în loc de analfabeți funcționali? Dacă autostrăzile ar fi existat nu ca promisiune electorală, ci ca asfalt propriu-zis?

Românii nu-i pot cere statului să fie și antreprenor, că asta e meserie grea, cere muncă multă, pasiune, risc.

Îi pot cere însă doar să nu fie un obstacol și să creeze un mediu de afaceri stabil, reguli care să-l facă predictibil.

Și mai cer infrastructură, școli și spitale.

Adică, românii nu cer patriotism de la politicieni, dar le cer competență, viziune și, mai ales, să se oprească din furat și din jefuirea acestei țări.

Yael Tamir a demonstrat că naționalismul, patriotismul și liberalismul pot coexista. Christine Lagarde a demonstrat că suveranitatea economică e securitate. Antreprenorii români au demonstrat că se poate, chiar și într-o țară al cărei stat a făcut totul ca să nu se poată.

Rămâne o singură întrebare: cât de mult mai poate construi o națiune în ciuda propriului stat?
Pentru că dacă statul nu se reformează, nu capitalul privat va ceda. El va pleca. Și atunci, suveranismul, patriotismul și liberalismul vor rămâne ce au fost mereu în gura politicienilor români: cuvinte goale, rostite tare, în fața unor săli tot mai goale.

Și mai e ceva: dacă noi românii tot continuăm să plecăm, voi, politicienii și mafiile voastre, voi pe cine veți mai jefui?

SERGIU TOADER | București, România