S-a încheiat de curând al 11-lea Summit al Formatului București 9, la care au participat președintele Zelenski, secretarul general NATO Mark Rutte și alte 16 delegații la nivel înalt ale statelor de pe flancul estic și nordic al Alianței. Declarația comună vorbește despre „NATO 3.0” formula elegantă prin care europenii își reamintesc că nu pot conta la infinit pe americani. Acesta e un prim pas, știm că e necesar, dar nu și suficient.

Arhitectura de securitate se construiește cu mai mult decât atât, cu tratate, cu baze militare, cu tehnologii noi și cu miliarde din PIB alocate apărării. Soldații, însă, nu mor pentru procente din PIB, ei își dau viața pentru o cauză, pentru o narațiune comună, pentru sentimentul că patria și națiunea merită sacrificiul suprem. Și tocmai acestea lipsesc în România, ca și în multe țări europene, un sens comun, coeziunea socială. Din nefericire, ele nu figurează pe nici o listă de achiziții militare.

Nu de doctrine ducem lipsă, ci de narațiuni. Nu de capabilități certificate NATO, ci de un răspuns la o întrebare elementară: pentru ce și pentru cine să ne dăm viața?

România, cu armata ei decuplată de societate, cu rezerviștii contaminați ideologic și cu o clasă de generali care a tratat instituția ca pe o sursă de îmbogățire personală, nu e un caz special, sunt și alte țări UE care refuză să se privească în această oglindă.

Dacă europenii nu înțeleg asta înainte de summitul NATO de la Ankara din iulie, vor semna declarații frumoase despre o apărare iluzorie, iar armele pe care și le cumpără vor rămâne exact ceea ce sunt: fierătanii scumpe, fără mâini care să le mânuiască și fără motivația pentru a le face eficiente.

“Numai otrăvuri scrieți” mi-a spus de curând o cititoare. Îi mulțumesc; decât ode, mai bine “otrăvuri”. Ale mele nu au omorât pe nimeni până acum, cel mult poate v-au ținut informați, implicați și poate unele v-au și enervat!

Abonați-vă pe Substack, jurnalismul documentat nu supraviețuiește din generozitatea algoritmilor. Un text nu va ucide niciodată. Uneori, însă, generează întrebări pertinente. Dacă tot nu avem răspunsuri clare, măcar să le formulăm inteligent.

Coeziune înainte de arme

Programul SAFE ne va trimite arme. Tunuri, drone, sisteme antiaeriene, transportoare blindate, muniție de calibru NATO. Pe lista comunitară nu apar însă valorile care fac diferența între o armată și un depozit de fier scump: încrederea, coeziunea, sentimentul împărtășit că merită să mori pentru cineva care, la rândul lui, ar muri pentru tine. Armele se importă cu facturi europene, americane sau sud coreene, restul nu.

Iar “restul” e tot ce ne lipsește.

Armata română nu mai are în spate un popor și poporul român nu mai are o armată care să-i inspire încredere, sunt două entități care conviețuiesc, fiecare obișnuită cu absența celeilalte, ca doi soți care n-au mai vorbit serios de treizeci de ani.

Comandorul în rezervă Mihai Ghibu, fost comandant al Forțelor Navale pentru Operații Speciale/ FNOS, a spus-o într-un interviu realizat de jurnalistul Matei Udrea, că armata și societatea sunt percepute ca entități separate, iar asta afectează reziliența națională, fiindcă identitatea împărtășită este elementul esențial pentru funcționarea unui sistem de apărare. Tradus din limba diplomației militare în româna curentă asta ar însemna că armele de aiurea nu vor fi mânuite cu credință, fiindcă nu mai există credință comună.

Și înainte să întrebăm cine apără România, ar trebui să întrebăm pe cine să apărăm. Iar întrebarea aceasta nu are, la noi, deocamdată, nici un răspuns.

Apărăm România în interiorul NATO, ca aliat secundar și expediționar, cu trupe operaționale și forțe mici de elită? Apărăm teritoriul propriu, masiv, cu rezervă mobilizabilă și doctrină de rezistență prelungită? Apărăm flancul estic și Republica Moldova, asumându-ne un rol regional pe care nimeni nu ni l-a cerut, dar pe care nimeni nu ni l-ar refuza? Sunt trei ipostaze, trei armate diferite, trei bugete diferite, trei legi diferite. Pare că avem o armată care nu e nimic, fiindcă România nu a decis încă ce vrea să fie din punct de vedere militar.

Pentru cine, pentru ce?

De-aici începe orice discuție serioasă despre apărare. Și tot aici se oprește. Pentru că imediat sub întrebarea „pentru cine?” se cască o alta, mai veche și mai profundă: cu ce drept cere acum Armata sacrificiu?

Armata română nu a dat niciodată socoteală ca instituție pentru crimele din decembrie 1989. Au existat condamnări individuale, venite după decenii de tergiversare și apoi parțial anulate. Instituția însăși, fără onoare și credincioasă liderilor politici, nu și-a asumat niciodată nimic. Ca și sora ei siameză, criminala Securitate română, instituție represivă construită nu pentru a apăra statul, ci pentru a-și apăra stăpânii de propriul popor, semănând frica și suspiciunea până când românii au început să se teamă unii de alții.

Doar câțiva comandanți au fost condamnați după zeci de ani, dar instituția nu a cerut iertare românilor, nu a rostit niciodată public un cuvânt de asumare.

Diferența dintre cele două situații e tocmai diferența dintre justiție și memorie.

În zilele Revolutiei, am stat eu însumi sub gloanțele lor, ale armatei și ale Securității, trase laolaltă, în aceleași piepturi de români nevinovați. Puțini comandanți care au dat ordinul de tragere au fost judecați și trecuți în rezervă. Mulți însă și-au păstrat pensiile, gradele, decorațiile. Și au format urmașii. Pe aceștia i-am trimis apoi în misiuni NATO, ca să certificăm “capabilități”.

Și așa cum Armata Română refuză și astazi să-și asume masacrul comis la Odesa în octombrie 1941, la fel refuză, ca și securitatea, că a fost unul dintre călăii românilor nevinovați în decembrie 1989.

Eu am făcut armată lungă, la un regiment operativ de artilerie antitanc. Am tras de câteva ori cu tunul de 120 mm în poligonul de la Cincu. Am recitat de sute de ori „stau în cur, mă uit la tun / stânga scade / dreapt’adun” și nu mi-a fost rușine atunci, fiindcă glumele soldaților sunt singura formă de demnitate într-un sistem care nu știa exact ce să facă mai întâi, să te ducă la munci, la Recaș, sau în poligon, la trageri și la îmbrăcat combinezonul antichimic („uite, mamă, elefanții / nu sunt, mamă, trec soldații”).

Astăzi, pe același câmp de la Cincu stau peste o mie de militari francezi, belgieni și olandezi din grupul de luptă NATO. Iar zona votează suveranist. Armata nu știa nici atunci ce vrea să fie, la fel cum nici românii nu știu acum pentru ce să lupte.

În cei cincizeci de ani de pace, țara a folosit soldatul ca forță de muncă pe șantier (“hau/hau dilibau” – DLEN), figurant la paradă, sau “bun la toate”, o văcuță bună de muls orice contra permisii și mici privilegii. Cadrele militare care în acești cincizeci de ani și-au servit țara cu seriozitate (și, spre cinstea lor, eu am cunoscut și astfel de ofițeri) au făcut-o în ciuda armatei, nu datorită ei.

Statul nu nu are nici acum politici coerente în privința rezerviștilor de-atunci, așa cum nu are nici pentru cei de astăzi.

O armată fără un vis comun este o armată sortită eșecului

Ce iese dintr-o armată fără vis sunt două patologii care se completează.

Sus, generalii, până de curând semianalfabeți, dospiți la cursuri fără sfârșit, care au făcut din comandă un dispozitiv de îmbogățire personală. Achiziții, comisioane, contracte cu firmele cumnaților, terenuri primite pe sub mână, vile, fundații, conferințe despre leadership cu hârtii citite de pe foaie. Agramați cu stele, semianalfabeți sadea, care transpiră când pronunță cuvinte mai lungi.

Jos, în rezervă, oameni cărora instituția nu le-a oferit niciodată un proiect, o doctrină, un sens, și care și-au construit singuri unul, din arhiva Partidului România Mare, din resturi ideologice pe care România nu le-a abandonat niciodată; nostalgia ceaușistă, simpatiile legionare, cultul lui Antonescu. Ei sunt aceia care postează pe Facebook fotografii cu Garda de Fier și cu drapele de la mărturisitorii din închisori.

Confundă patriotismul cu nostalgia, suveranitatea cu antisemitismul, demnitatea națională cu ura față de tot ce nu e românesc.

Și aceștia cer ca noi să apărăm România!

Apogeul acestor două patologii s-a văzut public în ultimii doi ani. Oameni formați pe banii statului român, antrenați în structurile noastre de forță, plimbați ca mercenari pe contracte private prin Africa, au fost apoi recuperați ca pretorieni ai lui Călin Georgescu pentru o tentativă de subversiune internă. Profesioniști în Mali, mercenari la Cotonou și patrioți în piața Universității, în uniforme de carnaval. Nici un general nu a crăpat de rușine. Nici un ministru nu a spus lucrurilor pe nume.

Tăcerea aceasta este ea însăși o probă: instituția nu mai distinge între misiunea ei și uzul privat al uniformei, fiindcă a uitat care îi este, de fapt și de drept, menirea.

Ne sperie mai mult corupția internă decât pachetele rusești

În acest peisaj, întrebarea „De ce să mai apăr România?” devine legitimă într-un fel pe care e bine să-l asumăm fără ipocrizie. Nici un tânăr lucid nu și-ar da viața pentru politicieni care, pe timp de pace, sunt lași, corupți și mizerabili. Cu atât mai puțin în vreme de război.

Sondajul INSCOP din februarie 2026, la patru ani de la invazia rusă în Ucraina, dă o cifră care ar trebui să sperie pe oricine: 48% dintre români spun că ar lupta. 19,7% ar emigra. 10,5% s-ar ascunde. 4,7% și-ar scoate certificat medical.

Restul ar face „altceva”, o formulă tehnică pentru ce trebuie făcut, orice, “ca să nu mor ca prostu’ “.

Soluția, fiindcă o critică fără o propunere e doar un mârâit, o “otravă”, cum zicea doamna, are două fețe. Pe care le explică magistral acelasi comandor Mihai Ghibu.

O armată profesionistă mică, foarte bine plătită, foarte bine instruită, capabilă să opereze armele din SAFE și să se coordoneze cu aliații.

Și o rezervă reală, formată prin serviciu militar obligatoriu de patru-șase luni, gândit nu ca pregătire de război, ci ca terapie generațională, una care să amestece orașul cu satul, Ardealul cu Moldova, copilul de pe stradă cu fiul de corporatist, făcându-i astfel să trăiască împreună și să asiste la o lecție pe care școala nu o mai oferă.

Cu o condiție absolută: instructorii nu pot veni din rezerva contaminată ideologic. Statul român trebuie să decidă, înainte să ridice prima cazarmă, dacă serviciul obligatoriu va fi o școală de civism și de patriotism autentic sau o pepinieră de extremism. Nimic între!

Moldova este testul românesc

Iar Republica Moldova nu este, în această ecuație, o paranteză sentimentală. Este testul real al doctrinei. O armată română fără vocație regională înseamnă o Moldovă lăsată singură cu Rusia, exact în momentul în care Moldova are nevoie de o garanție pe care doar noi i-o putem da.

Dacă nu ne hotărâm aici și acum, nu ne hotărâm nicăieri.

Tot ei, acum ca întotdeauna!

Deci, cine mai apără România?

Răspunsul, paradoxal, există! Sondajul îl dă cu o precizie aproape jenantă. Cei care spun că ar lupta sunt bărbați între 45 și 59 de ani, din mediul rural, cu educație medie. Sunt cei pe care presa nu îi întreabă nimic niciodată și pe care partidele nu îi reprezintă decât în mică masură.

În alte circumstanțe i-am numi altfel, dar aici sunt cei care își iubesc țara așa cum se iubesc pe sine, fiindcă pentru ei a o apăra este o formă de a exista. Și de aceea, nici nu o invocă etalând-o, nici nu o negociază și nici nu o pun pe Facebook.

Lașii și abjecții, descurcăreții care vor fugi cu pașapoarte cumpărate, generalii care vor sustrage ultimele camioane de motorină în drum spre graniță, rezerviștii cu drapelul Gărzii care își vor regăsi brusc artrita la prima chemare, politicienii care vor descoperi noi tertipuri pentru a înșela România, toți vor fi acoperiți de sacrificiul imens al celor pe care i-au disprețuit toată viața. Sângele acela, deși nemeritat de acești netrebnici, va spăla și rușinea lor. Când țara își va număra morții, numele lor nu vor fi acolo, nu pentru că vor fi uitate. Ci pentru că ele nu există.

Eu aș apăra România! Din multe motive personale, deși am părăsit-o în urmă cu mulți ani. Aș face-o si pentru cei 48% care ar muri pentru o țară care nu îi vede. Dar și împotriva generalilor care au jefuit banii si onoarea Armatei, a rezerviștilor bântuiti de legionarism și a politicienilor nerușinați care jecmanesc România neîncetat.

Să mori pentru România ar fi pentru ei o onoare la care nu s-au ridicat niciodată în viață.

SERGIU TOADER | București, România