Haosul publicității stradale: Primăria vrea regulă, interesele “X” se opun vehement

29 Apr. 2021, 16:20
 // Categoria: Actual // Autor:  bani.md
29 Apr. 2021, 16:20 // Actual //  bani.md

Subiectul publicității stradale stârnește în ultima perioadă o serie de controverse în Consiliul Municipal Chișinău, printre agenții economici direct implicați, dar și în rândul organizațiilor societății civile. Primăria a demarat acțiuni de modificare a actelor regulatorii, care, însă, sunt tărăgănate de unii. Autoritățile municipale au elaborat un proiect de Regulament privind amplasarea și autorizarea mijloacelor de publicitate și afișaj în Chișinău, încă în luna mai a anului trecut. Imediat, acțiunile care în mod normal se presupune că vor avea efect benefic pentru oraș, au fost atacate în mod public, de către unele persoane cu interese. Politics.md a încercat să afle de ce regulamentul este atât de mult amânat și care sunt repercusiunile socio-economice în lipsa unor norme de reglementare. De asemenea, ei au consultat experți în urbanistică, pentru a reda o privire de ansamblu domeniului publicității stradale.

Ce presupune Regulamentul

Regulamentul privind amplasarea și autorizarea mijloacelor de publicitate și afișaj în Chișinău instituie noi norme pentru perfectarea şi coordonarea documentației de proiect pentru autorizarea şi exploatarea dispozitivelor publicitare. Potrivit noilor reguli, municipiul Chișinău va fi împărțit în trei zone de restricție pentru panourile stradale: în zona ultracentrală va fi interzis panotajul stradal, în zona restricționată se permite panotajul de mici dimensiuni, iar în zona lărgită este permis atât panotajul de mari dimensiuni, cât și cel de mici dimensiuni.

Într-o discuție cu cei de la Direcția generală arhitectură, urbanism și relații funciare a CMC, am aflat că problematica panourilor publicitare este una complexă, iar aprobarea Regulamentului este imperios necesară.

Publicitatea se impune pe străzi tot mai insistent, începând de la marginea bordurii până la acoperișurile clădirilor. Spațiile verzi sunt tot mai mult îngrădite cu panouri publicitare. O mare parte din dispozitivele publicitare sunt nesigure, învechite moral şi necesită modernizare. Odată cu apariția a mai multor agenții de publicitate a crescut cererea pentru obținerea unor noi locuri de amplasare a dispozitivelor publicitare. Ca urmare, au apărut probleme de suprapunere vizuală a amplasamentelor, precum şi necesitatea de resistematizare a unor noduri publicitare, mai ales, la intersecțiile unor bulevarde/străzi, întru asigurarea securității în trafic, ceea ce este o prioritate.

Astfel, situaţia existentă în domeniul publicităţii exterioare demonstrează necesitatea unei gestionări mai consecvente a procesului de amplasare/autorizare a mijloacelor publicitare. Reieşind din cele expuse, la moment este necesară aprobarea unui nou Regulament.”

Tergiversarea Regulamentului

Proiectul de Regulament privind amplasarea publicității stradale a fost dezbătut mai bine de un an în peste 30 de ședințe, la care a participat primarul capitalei, membri ai CMC, reprezentanții companiilor de publicitate și activiști civici. Aprobarea regulamentului a fost blocată însă de fiecare dată, timp în care Ion Ceban își exprima cu vehemență indignarea că unii consilieri municipali, dar și ”mafia publicitară” tărăgănează adoptarea Regulamentului, pentru a-și apăra propriile interese.

Jurnaliștii Politics.MD au discutat cu mai multe surse din cadrul Primăriei Chișinău, care ne-au dezvăluit motivele pentru care cei mai mari jucători de pe piața publicității stradale – membrii Asociației Agențiilor de Publicitate ”se tem” de adoptarea unui nou regulament, fapt pentru care atacă ostentativ și se opun inițiativei Primăriei. În schimb, propun schimbarea aproape în totalitate a celui propus de primarul Ion Ceban, cu unul mai “blând” și care le-ar permite, de ce nu, sporirea panotajului stradal.

Una din principalele reguli menționate în noul Regulament este că în zona istorică a orașului plasarea panourilor publicitare va fi restricționată în mare parte în toată zona de centru a capitalei. Interesul reprezentanților companiilor de publicitate fiind să păstreze cât mai mult din panourile deja existente este evident că nu doresc să renunțe la o bună parte din panotajul stradal. Mai mult decât atât, noul Regulament impune reglementări ce țin de estetica panourilor, iar agenții economici care nu se vor conforma noilor reguli, vor fi eliminați de pe piață. Un alt motiv ar fi că proiectul prevede şi faptul că locurile pentru plasarea reclamei vor fi scoase la licitaţie, fapt care iarăși nu convine agențiilor de publicitate, spun aceleași surse.

Întâmplarea face ca deși membrii Asociației Agențiilor de Publicitate strigă în gura mare că pe piața publicitară ar exista un monopol, iar primarul capitalei ar avea un tratament preferențial față de anumite companii, datele Primăriei arată că cele mai multe autorizații de construire și amplasare a publicității exterioare le dețin companiile: Standart, Varo-Inform, Media Gallery, Casa Radio Vânzări, Aquarelle, Cașalot și Neorama. Practic, monopoliștii strigă ”jos monopolul”.

Partea proastă a tărăgănării adoptării Regulamentului este că aceiași agenți economici menționați mai sus profită de situația incertă și au creat o întreagă rețea de panouri amplasate ilegal, fenomen cu care Primăria nu are suficiente resurse să lupte. Totodată, Primăria Chișinău încasează mai puțini bani la buget. Și asta pentru că din 22 ianuarie curent nu se mai prelungesc autorizațiile pentru dispozitivele publicitare. Astfel, dacă în anul 2020 Primăria a încasat până la 25 de milioane de lei din taxele pentru autorizații, de când a început demontarea acestora suma nu trece de 18 milioane de lei.

Ce spun experții

Maria Axenti, antropolog urban și co-fondatoarea Centrului de Urbanism consideră că un regulament funcțional de autorizare/amplasare a panourilor de publicitate este foarte important pentru un oraș.

Sunt deja practici internaționale, când în zonele istorice sunt strict reglementate orice tip de publicitate, stand, etc. pentru a pune în evidență monumentele și clădirile istorice. În zonele rezidențiale la fel se aplică anumite rigori pentru a evita ceea ce se numește poluare viziulă. În Chișinău e destul de multă publicitate stradală. Se vede lesne lipsa unui regulament. Aș spune în primul rând că este prea multă publicitate (standuri), deși trebuie de spus că în ultimii ani într-adevăr este mai puțină.”

În opinia Mariei Axenti, piața publicitară aduce venit orașului și este un argument important, însă domeniul trebuie controlat.

Pârghiile de obicei sunt regulamentele funcționale: ghidarea actorilor din oraș, să le fie oferită asistență ce/cum trebuie făcut și desigur punerea în aplicare, cu amenzi pentru nerespectare”, consideră experta.

Mihai Danciu, arhitect și lector de planificare urbană la Universitatea Politehnică Timișoara a susținut ideea Regulamentului privind publicitatea stradală, care ar introduce rigoare și disciplină în autorizare.

„Este firească dorința de a ieși în evidență în fața potențialilor clienți, dar aceasta nu trebuie să intre în conflict cu principiile estetice caracteristice pentru spațiile publice în care se amplasează. Spațiile publice în care este încurajată viața urbană, prezența locuitorilor într-un număr cât mai mare, nu pot fi ocupate de panouri publicitate de mari dimensiuni. Acestea, în schimb, își au rostul în periurban, pe marginile drumurilor din afara localităților sau pe șoselele destinate exclusiv automobilelor.

Panourile de mici dimensiuni sunt realizate în prezentă fără a se raporta la context și sunt, astfel, neconforme cu principiile estetice și volumetrice ale clădirilor pe care sunt amplasate. Desigur, nivelul de reglementare este aplicat diferențiat, în funcție de specificul și importanța arhitecturală / urbanistică a fiecărei zone.”

Danciu a vorbit și despre experiența unor orașe europene și atitudinea generală vizavi de publicitatea stradală.

În Franța, atitudinea generală este de interzicere treptată a publicității stradale. Autoritățile locale din Grenoble au interzis complet publicitatea stradală, fiind primul oraș european care și-a permis o astfel de atitudine radicală în 2014. De atunci au fost urmate gradual de alte orașe, printre care și Paris. În Viena, nu sunt interzise reclame în spațiul public, doar reglementările estetice obișnuite (dimensiune, conținut, utilizare, plasare etc.) sunt în vigoare – pentru fiecare formă diferită de publicitate. În Polonia de exemplu, scopul actului legislativ este, în special, de a defini spațiul urban utilizat pentru afișarea reclamelor împreună cu determinarea dimensiunii, standardelor de calitate și tipului materialelor de construcție din care sunt realizate panourile de afișaj și alte tipuri de publicitate. Actul privind protecția peisajului a introdus un nou tip de taxe – taxele de publicitate, în funcție de suprafață.”

Ce cred oamenii

În acest sens, echipa Politics.MD a ieșit în stradă și a întrebat cetățenii despre situația creată și ce cred despre necesitatea implementării unui Regulament, care ar reglementa amplasarea panourilor publicitare în capitală. Conform răspunsurilor, cetățenii susțin inițiativa Primăriei.

Maxim: „Este o inițiativă binevenită și necesară pentru a îmbunătăți aspectul estetic al orașului. Nu trebuie să uitam că orașul reprezintă capitala țării noastre, iar în toate capitalele europene nu vei vedea ca la fiecare colț să fie amplasate aceste obiective publicitare.”

Zinaida: „Susțin inițiativa primarului ca să fie demontate panourile publicitare instalate ilegal, pentru că din punctul meu de vedere, acestea pot distrage atenția unor șoferi sau pietoni, iar ca urmare apar accidente. Plus și orașul arată mai bine fără atâta publicitate și informații pe alocuri inutile.”

Ana: „Sigur că trebuie să fie cumva după un anumit regulament tot amplasat, nu așa haotic cum e acum. Cel mai bine să fie instalate acolo unde chiar e nevoie, cu informație utilă, dar nu prin tot orașul. Ar fi bine să luăm exemplul orașelor europene.”

Victor: „Inițiativa este foarte bună, ar fi bine în continuare să continue demontarea celor instalate ilegal și permisiune că aibă doar cei care au autorizație. Să fie orașul mai aerisit. Și ar fi minunat fără excepții (firmele deputaților și anturajul lor, fie însuși deputații).”

Lidia: „O capitală nu are dreptul să aibă asemenea zone, cu panouri amplasate haotic, sau care acoperă arhitectura orașului. Ar trebuie cumva de delimitat, unde este voie de amplasat panouri și unde nu. Este o inițiativă bună, dar care trebuie pusă în practică cât mai repede.”

De asemenea, Politics.md a luat legătura și cu administrația unor agenții de publicitate, care au rugat să le fie păstrat anonimatul, au spus că Regulamentul are criterii bine stabilite, iar conceptul privind publicitatea stradală va face regulă în capitală. Agenții economici mai spun că preferă să nu se expună public referitor la acest subiect, pentru că poziția lor ar fi în contradicție cu cea a actualilor jucători de pe piață, care dețin monopolul publicității stradale în Chișinău.

 

18 Iul. 2026, 09:55
 // Categoria: Actual // Autor:  bani.md
18 Iul. 2026, 09:55 // Actual //  bani.md

Criza masculinității și extremismul, de la coasă la ChatGPT

În urmă cu patru ani, din Christchurch, Noua Zeelandă, țara mea de adopție, am scris primul text pe Substack despre experiența mea de antreprenor într-o lume de la capătul lumii.

Am trăit însă în două lumi simultan, cu mult înainte de acel moment. Noua Zeelandă și România sunt mult mai mult decât o geografie diferită. Sunt două moduri distincte de a înțelege munca, sportul, „bărbăția”, comunitatea, politica și eșecul. A trăi între două lumi, comparând mereu, e și benefic, și păgubos, iar uneori e chiar o prostie!

Personal, mi-a deschis ferestre pe care nu le-aș fi văzut dintr-un singur loc, iar textul de astăzi e unul dintre rezultatele acestei duble perspective.

Mulțumesc celor care aleg să susțină Sergiu’s Dishes. Deși tot ce scriu e „la liber”, unii dintre dumneavoastră plătesc. Nu pentru că trebuie, ci pentru că vor. E cel mai frumos semn că munca mea nu e complet inutilă.

Textul de azi e cadoul meu pentru dumneavoastră. Vă mulțumesc mult!

Două crize în același timp

Observăm că în noianul de crize pe care le traversăm, indiferent de continentul pe care ne aflăm, există două care merg mână în mână. Separate, poate ar fi ușor de administrat, gestionabile, dar luate împreună par să aibă efecte devastatoare, greu de anticipat.

Prima, așa cum am mai arătat și în textul precedent („Ești șomer? Nu, sunt inutil!”)este pierderea valorii sociale a muncii. Nu doar a jobului, ci a sensului pe care munca îl dădea existenței masculine. De la coasă la ChatGPT, acesta ar fi un rezumat fără pretenții al situației actuale, adică faptul că în mai puțin de o generație, bărbatul a pierdut, din cauza noilor tehnologii, dar nu exclusiv, nu doar semnificația socială a muncii, ci tot eșafodajul construit în jurul ei, stima de sine, „utilitatea” lor socială etc.

A doua este cultura masculinității care interzice vulnerabilitatea. Bărbatul care nu arată slăbiciune, nu plânge, nu cere ajutor. Bărbatul care valorează fix atât cât produce și cât „rezistă” presiunilor de tot felul.

Dacă vorbim despre cele două crize împreună, rezultatul este un bărbat care și-a pierdut singura sau cea mai importantă sursă de sens, munca, dar care nu are nici un alt instrument psihologic sau cultural capabil să proceseze această pierdere. Nu poate cere ajutor, pentru că „doar e bărbat, nu?” Nu poate arăta că suferă. Nu poate recunoaște că nu mai știe cine e.

Cioburile care rămân în urma acestei oglinzi sparte sunt, de regulă, alcoolul, violența, depresia și chiar suicidul. Iar un „cadou special” pentru cei care îl întâlnesc pe „Mesia”, cel care le oferă un vinovat și o cauză, extremismul, un combustibil care le dă și sens, și misiune.

De la Weber la vestiar

În textul precedent „Ești șomer? Nu, sunt inutil!”, Beruf (voi explica imediat) era invocat din perspectiva pierderii economice și tehnologice. Aici îl invoc din perspectiva identității masculine, ce înseamnă Beruf specific pentru bărbat, nu pentru om în general.

Max Weber demonstra în “Etica protestantă și spiritul capitalismului” că Martin Luther, traducând Biblia în germană, alesese cuvântul Beruf, profesie și vocație simultan, pentru a exprima chemarea divină a muncii. Cizmarul care face pantofi buni îl slujește pe Dumnezeu la fel de bine ca preotul. Orice muncă onestă devine sacră.

Dar Beruf nu era neutru din punct de vedere al genului. În lumea în care Weber scria, chemarea divină prin muncă era în primul rând masculină. Bărbatul care muncește își dovedește valoarea în fața lui Dumnezeu, a comunității și a familiei.

Munca nu era doar sursă de venit, era dovada că exiști, că tu contezi, că ești „om.” Când AI preia această muncă, nu preia doar o activitate economică. Preia identitatea masculină construită pe ea. Și nu oferă nimic în schimb.

Dar Weber descria o lume în care munca era sacră pentru toți. Ce se întâmplă însă când e sacră mai ales pentru bărbați? Când masculinitatea însăși e construită pe ea?

Un fost jucător profesionist de rugby din Noua Zeelandă descria cultura din vestiar în trei reguli nescrise, dar universal respectate în lumea anglo-saxonă a acestui sport: Never show weakness, drink as much as you can, get as many pussy.” Un fel de “niciodată slab, bea mult, f…te mult!”

Dincolo de aceste „povețe populare” – sunt și la noi, gârlă – avem de-a face cu un contract social masculin transmis din generație în generație prin sport, prin vestiar, prin încurajările tatălui de pe margine.

Paradoxul e că tocmai Noua Zeelandă, țara care a ridicat acest model la rang de religie națională prin All Blacks, are una dintre cele mai ridicate rate de suicid la bărbații tineri din lumea dezvoltată. Cel mai probabil și din cauza culturii masculinității invincibile, așa cum arată multe studii.

Putem să o numim oricum, stoicism, reziliență, determinare, bărbăție adevărată. Toate sună foarte bine pe un afiș motivațional. Efectele ei sociale sunt însă devastatoare.

„Real bloke”, “omul” și “ muierea, “fomeia”

În Noua Zeelandă îl numim „kiwi bloke.” În România rurală îl cheamă „om” sau „gospodar.”

În lumea satului românesc tradițional, „om” nu e un termen generic pentru ființa umană, e un titlu, un statut, pe care îl câștigă bărbatul care muncește, care are gospodărie, care își ține familia, care e respectat în comunitate. Femeia, oricât de harnică, oricât de indispensabilă supraviețuirii familiei, nu e „om.” E „femeie” sau „fomeie” sau „muiere.” Un alt tip de ființă, dintr-o altă categorie.

Și aici antropologii, sociologii, psihologii, ar putea explica mai bine, nu este doar o chestiune de vocabular. E o arhitectură a lumii construită pe secole. Băiatul care crește în această lume știe de mic un singur lucru, bărbăția se dovedește, nu se moștenește. Prin muncă, prin putere, prin capacitatea de a fi provider. Prin a fi „om.”

Ce se întâmplă însă cu acest bărbat când nu mai are muncă? Simplu și crunt, încetează să mai fie „om.” Nu în sens juridic sau biologic. În singurul sens care a contat vreodată în lumea lui, cel social și moral. Și un bărbat care nu mai e „om” în propriii lui termeni e un bărbat care a pierdut tot.

România rurală, un bilanț al pierderilor

Tranziția post-comunistă a lovit masiv clasa muncitoare românească.

Fabricile s-au închis, minele s-au sigilat, cooperativele agricole au dispărut. Bărbații și-au pierdut rolul de întreținători ai familiei aproape peste noapte. Consecințele sunt dezastruoase nu numai economic, ci mai ales social și moral.

Rezultatul în cifre care ar trebui să ne umple de rușine:

  • o femeie e lovită în România la fiecare două minute
  • un sfert din femeile române, 25,4%, au suferit violență fizică din partea partenerului – dublu față de media europeană de 10,7%
  • aproape jumătate 45,5%, au suferit violență psihologică
  • 70% dintre români cunosc cazuri de violență domestică în proximitatea lor imediată
  • doar 4% au anunțat autoritățile

Violența domestică nu mai pare o patologie individuală, o detectăm mai degrabă ca răspuns sistemic la pierderea statutului.

Un fel de „masculinitate compensatorie”, violența ca instrument de reconfirmare a puterii pierdute. Bărbatul care nu mai poate fi provider devine bărbatul care controlează. E singura formă de „om” care îi mai rămâne.

În acest vid de sens au intrat ticăloși ca frații Tate, britanico-americani cu reședința în România, promotori globali ai unei masculinități simple și violente, cu milioane de urmăritori tineri. Nu oferă muncă, nu oferă comunitate reală, nu oferă sens autentic, ci doar un vinovat și un soi de estetică. Pentru un bărbat tânăr fără nimic altceva, e suficient.

Și în fundal rămâne alcoolul. Cel mai frecvent declanșator al agresiunilor în mediile vulnerabile. Un anestezic al durerii pierderii „bărbăției.” Bărbatul care nu poate procesa pierderea bea ca să nu simtă. Și bând, devine periculos.

Soldatul rus, cazul extrem

Cazul extrem al acestei logici e soldatul din Siberia sau din Buratia.

Nu luptă din patriotism, sau cel puțin nu doar din patriotism. Luptă din absența alternativelor. E un bărbat tânăr, fără calificări, dintr-un oraș mic unde salariul mediu e cel mult 400 de euro pe lună și perspectivele sunt zero. Armata îi oferă 2.000 de euro lunar, o avere în contextul economiei ruse, plus o uniformă, o cauză, o comunitate, un rol.

Va fi provider pentru familie, deci bărbat adevărat, cineva care contează. Chiar dacă prețul cel mai probabil e moartea. Dar va fi moarte „eroică”, o moarte cu sens, infinit mai acceptabilă decât viața fără el.

 

Asta e concluzia analiștilor care monitorizează comunitățile militare rusești de ani de zile.

Există însă o dimensiune și mai dureroasă, pe care analizele geopolitice occidentale o explică prea putin. Unii dintre acești bărbați pleacă la război împinși de familie, dintr-un calcul rece al disperării. Alternativa ar fi alcoolul zilnic, sărăcia cronică și violența domestică fără ieșire. Decât acestea, mai bine un frigider nou, o mașină de spălat, poate chiar un autoturism. Decât o viață pierdută în propria curte, mai bine una „câștigată” pe front, cu banii trimiși acasă.

Și mai e ceva în universul rus, e o diferență uriașă între a fi văduva unui „erou” și a fi victima unui soț alcoolic. Prima primește pensie de veteran, respect comunitar, o narațiune demnă. A doua n-are parte decât de rușine și sărăcie. Moartea eroică reabilitează nu doar bărbatul, reabilitează întreaga familie.

Nici măcar nu e cinism, e matematica supraviețuirii într-o lume în care masculinitatea fără muncă, fără sens și fără demnitate economică nu mai are altă monedă de schimb decât corpul.

De ce comuniștii și naziștii se bat pe același electorat

Nu există o singură motivație a extremismului.

Dar dacă ar fi să o rezum, și uneori simplitatea e cea mai onestă formă de analiză, aș spune că extremismul crește sistematic când se întâlnesc simultan două crize:

  • anxietatea materială produsă de colapsul economic
  • anxietatea identitară produsă de schimbarea rapidă a rolurilor sociale

Nazismul a avut evreii. Comunismul a avut burghezia. Ambele ideologii ofereau același produs psihologic fundamental, un vinovat clar, o comunitate de apartenență și un sens al sacrificiului pentru o cauză mai mare decât individul. Același om dezorientat și furios poate merge în orice direcție, depinde doar de cine anume îl găsește primul și ce narațiune îi oferă.

Această observație nu este nouă. Eric Hoffer a detaliat-o în The True Believer încă din 1951, convertitul fanatic trece cu ușurință de la o mișcare de masă la alta, pentru că nu ideologia îl atrage, ci certitudinea si apartenența. Tocmai de aceea naziștii și comuniștii se bat pe același electorat. E același om, cu aceeași nevoie, dar cu alte uniforme.

Politologul Cas Mudde, cel mai important cercetător european al extremismului de dreapta, observă în lucrările lui că partidele radicale cresc sistematic acolo unde anxietatea materială și cea identitară se suprapun.

Criza economică produce anxietate materială, iar criza identitară – schimbarea rolurilor masculine, pierderea statutului de provider, „invizibilitatea socială” – produce anxietate existențială. Iar această combinație e explozivă, e cel mai de preț combustibil al politicienilor extremiști. Care știu asta mai bine decât orice sociolog.

AUR și bărbatul „uitat”

Știm bine acum că AUR nu e un accident, e o consecință a iresponsabilității unei clase politice inepte și corupte, dar și un calcul rece făcut de actori politici și ai securității de tip nou, nu foarte inteligenți, dar vicleni, șireți.

34% dintre tinerii de 18-29 ani votează AUR, conform INSCOP. În categoria 30-44 ani, jumătate. Votanții AUR sunt disproporționat bărbați, din urbanul mic, fără joburi stabile, lucrând la negru, locuind cu părinții. Sunt forțați să lucreze în economia informală, rareori angajați legal, mulți locuind cu părinții în orașe mici, foste industriale, sau în mediul rural.

AUR nu le-a adus soluții, le-a adus „recunoaștere.” Le-a spus că și ei există, că sunt importanți, că cineva îi vede. Pentru un bărbat ignorat de sistem zeci de ani, asta contează enorm. Mai mult decât orice program de reconversie profesională.

Și diaspora este un paradox dezarmant. Bărbații care au plecat tocmai pentru că România nu le oferea sens votează cu cei care promit întoarcerea la valorile tradiționale. E nostalgia pentru o masculinitate pierdută de două ori, o dată în România, a doua oară în străinătate, unde ai job dar nu mai ești „omul” din sat. Ești un „nimeni” din Occident.

Soluția sau de ce nu „pussy” e problema

Nu masculinitatea e problema. Nu bărbăția e problema. Nici rugby-ul, nu coasa și nici măcar Beruf-ul lui Weber.

Problema e absența sensului. Și sensul nu se legiferează, se construiește în comunitate, prin muncă, în relații reale.

Comisia Europeană a înțeles asta într-o măsură și finanțează programe dedicate exact acestei intersecții dintre masculinitate și extremism. Cercetătorii propun mentorship masculin pozitiv, redefinirea cererii de ajutor ca semn al normalității, nu de slăbiciune, spații de comunitate masculină sănătoasă. Educație timpurie despre roluri de gen, nu pentru a elimina masculinitatea, ci pentru a o extinde dincolo de tăcere, violență și alcool.

Dar toate acestea presupun instituții pe care România nu le-a construit niciodată sistematic, instituții care funcționează, lideri care explică, politici publice care anticipează în loc să reacționeze. De obicei, târziu și prost.

Între timp, bărbatul din micul oraș, fără fabrică, fără muncă, fără rol, fără sens, va continua să găsească răspunsuri acolo unde i se oferă. Și cei care îi oferă acum răspunsuri nu sunt politicienii moderați cu programe complexe.

Sunt cei care îi spun simplu, știm cine ești, știm ce ți-au luat și știm cine e de vină.

Când ne vom trezi cu hoarda de AUR, pentru că acum sau mai târziu, sigur vor veni la putere, vom ști de unde vine.

Politicienii care acum mimează că se jertfesc pentru țară, inclusiv cei pe care publicul urban și angajat civic îi vede ca imaculați, sunt propagatorii acestui curent. Grindenii, bolojanii și alți papagali cu ifose mint cu nerușinare, sunt ticăloși patentați pentru că acțiunile lor sunt pur politicianiste și pentru ca pun interesul electoral mai presus decât cel național; mai mult, încearcă să se vândă electoratului ca salvatori.

În realitate, sunt jalnici, incapabili să se ridice la înălțimea funcțiilor. Habar nu au despre existența acestor tineri, habar nu au ce înseamnă politici publice și, în general, sunt tipi cu gândire provincială, proveniți din provincii, fără anvergură strategică și fără cultură politică.

Ei sunt cei care distrug chiar acum România, vânzând cu nerușinare gogoși electoratului pe care în realitate îl disprețuiesc. Dacă ar fi altfel, poate că ar înceta ca prin tot ceea ce fac să dea aripi, sens și „masculinitate” extremismului.

May the AUR be with you, haladiților!

Ați hrănit cu incompetență și cinism exact monstrul care vă va înghiți. Simion, Murad, Dungaciu și gașca, numai caractere și conștiințe de tomberon, sunt creația voastră. Nu neapărat a sărăciei, nu neapărat a prostiei și în mod sigur nu a Rusiei. Ci a voastră. A fiecărui discurs gol, a fiecărei promisiuni mincinoase, a fiecărui an în care ați tratat electoratul ca pe o turmă de muls și de disprețuit în același timp.

Prostia, impostura și minciuna vi se întorc acum în față și ar fi aseptic să dispăreți din peisajul public. România ar respira mai ușor, viața publică ar fi mai puțin poluată.

Dar nu veți dispărea singuri. Veți cădea peste noi. Ca întotdeauna, înainte să plecați, ne veți trage după voi.

Pentru că singurii sacrificați, ticăloșilor, suntem întotdeauna noi, cei care mai credem că România merită altceva decât putregai.

SERGIU TOADER