Util pentru părinți! 5 jocuri simple pentru a oferi copiilor o educație financiară excelentă acasă

20 Mai 2021, 06:00
 // Categoria: Bănci şi Finanţe // Autor:  MD Bani
20 Mai 2021, 06:00 // Bănci şi Finanţe //  MD Bani

Și copiii au nevoie de educație financiară. Încurajarea alfabetizării financiare la copii poate părea complicată pentru părinți. Dacă nu știi de unde să începi, iată câteva jocuri simple prin care copiii pot fi învățați despre gestionarea banilor și concepte de bază precum venituri, cheltuieli, bugetare, investiții, economii și profit.

Înainte de începe a practica jocurile ar fi bine să iai în considerare aceste sfaturi pentru a insufla o cultură a finanțelor sănătoase celor mici:

Indicați-le clar de unde provin banii pe care îi au mama și tata

Încă de la o vârstă fragedă, copiii pot înțelege că adulții trebuie să lucreze pentru a primi bani. Fie că vine dintr-un salariu ca angajați sau din câștiguri, dacă sunt antreprenori.

Învață-i cum gestionează banii acasă

Odată ce știu de unde provin banii (veniturile), trebuie să li se explice că banii sunt folosiți pentru a acoperi nevoile familiei: chirie sau ipotecă, servicii și îmbrăcăminte, precum și pentru a se răsfăța, pe lângă alocarea unei părți economiilor familie.

Încurajați-i să economisească

După o anumită vârstă, majoritatea copiilor primesc o alocație de la părinți. În plus, unii au alte venituri, cum ar fi banii pe care îi primesc de la bunica sau unchii lor. Învățați-l că, deși pot folosi banii pentru cumpărături imediate (niște bomboane sau o jucărie mică), este o idee bună să economisească o parte pentru a atinge un obiectiv mai mare; de exemplu, o vizită la parcul de distracții sau o jucărie mai mare și mai scumpă.

Fii exemplul lor gestionând bine finanțele personale

Amintiți-vă că copiii învață din ceea ce văd și asta include ȘI finanțele personale. Dacă părinții cheltuiesc întotdeauna excesiv, cu datorii sau fără un ban în geantă la sfârșitul lunii, pe măsură ce vor crește, îl vor vedea ca pe ceva normal și este foarte probabil să-l reproducă. De asemenea, este important să vă vadă economisind, chiar dacă sunt sume minime, pentru a consolida punctul anterior.

Dacă vrei ca micuții tăi să se scufunde în gestionarea banilor, ia în considerare aceste jocuri simple:

1. Banii mei

Arătați-le fizic banii și vorbiți-le despre toate tipurile de bancnote și monede existente, denumirea și echivalențele acestora. De exemplu, câte monede de un euro sunt egale cu 100 de lei.

Apoi, luați o coală de hârtie, creioane colorate, autocolante, markere sau orice au la îndemână și invitați-i să-și creeze propriile monede și facturi.

2. Primul meu job

Așa cum am spus, deși copiii primesc adesea bani în dar, este foarte important să le explicați că trebuie să muncească pentru a-i câștiga. O modalitate de a face acest lucru este oferindu-le primul lor „job”, întotdeauna în funcție de vârsta lor.

De exemplu, dacă mama face birou la domiciliu, își poate angaja micuțul ca „asistent” pentru a o ajuta cu sarcini simple, cum ar fi punerea foilor în imprimantă, ascuțirea creioanelor sau scrierea sarcinilor și amintirea ei când are o întâlnire virtuală. Faceți un „contract” în care specificați suma pe care o va primi la sfârșitul săptămânii pentru îndeplinirea acestor sarcini.

Un punct vital este că „munca” nu este o sarcină a gospodăriei care face parte din responsabilitățile copilului, cum ar fi depunerea jucăriilor, aranjarea hainelor, plimbarea câinelui sau spălarea vaselor. Mult mai puțin gândiți-vă să-i acordați un „salariu” pentru obținerea unor note bune sau pentru a face temele. Acest lucru vă va face să vă vedeți obligațiile doar ca ceva care ar trebui recompensat și nu ca parte a vieții unei ființe umane responsabile, autonome și funcționale.

3. Supermarketul

Dacă copilul înțelege deja cum se câștigă banii, este timpul să îi învățați cum să îi cheltuie. Jocul la supermarket este un favorit printre cei mici, deoarece ei și-au văzut întotdeauna părinții cumpărând într-un magazin.

Scoateți câteva obiecte din cămară și aranjați-le pe o masă ca un blat. Prețul acestora cu autocolante și alternativ, astfel încât unul să vândă și celălalt să cumpere. Acest lucru va ajuta copiii să înțelegeți cu ușurință concepte precum puterea de cumpărare (la ce servește?), tranzacțiile (bani în schimbul produselor), economiile (care este mai ieftin?), Comparați produsele și luați decizii de cumpărare.

4. Micul om de afaceri

Copiii pot înțelege ceva la fel de complex cum ar fi producția, investițiile, cumpărarea și vânzarea și numărarea profiturilor, dacă le prezentați ca un joc.

De exemplu, dacă aveți posibilitatea de a crea o grădină acasă, învățați-l să cultive legume precum salată, morcovi și spanac. Când va veni momentul, recoltați culturile și pregătiți salate, pe care le puteți vinde familiei sau vecinilor la un preț simbolic. Cu banii obținuți, duceți-l să cumpere ceva ce își dorește mult, astfel încât să învețe să se bucure de rodul efortului său într-un mod sănătos.

O altă opțiune este să investești banii cumpărând materii prime și să faci brățări, figuri din spumă sau un desert pe care să îl poți vinde cu ușurință.

În ambele cazuri, copilul va afla că a fi angajat nu este singura modalitate de a genera venituri, dar poate face acest lucru și prin producerea de bunuri de consum sau prin investiții pentru profit.

5. Hrăniți porcul mic

Păsările sunt un element esențial pentru fiecare copil. Deși pot fi găsite într-o mare varietate de forme, cele mai bune pentru acest joc sunt cele cu figuri de animale.

Ideea este de a oferi micuțului o pușculiță în formă de porc, pisică, câine sau orice animal care trebuie să „mănânce”. Apoi, copilul va avea responsabilitatea de a-și „hrăni” pușculița cu monede sau facturi ori de câte ori poate, fie o dată pe zi, o dată la două zile sau săptămânal. Micuțul va nota suma introdusă într-un calendar și astfel va ști exact câți bani are sau dacă trebuie să-l „hrănească” mai des.
Dacă copiii sunt puțin mai în vârstă și au însușit elementele de bază, o întărire excelentă pentru educația lor financiară sunt jocurile de societate precum Monopoly, Turista, Catan Junior, Ratland, Cashflow sau Weight Decisions.

Acestea sunt câteva exemple de jocuri simple care pot fi implementate acasă fără eforturi mari. Cu ele îi veți motiva să învețe elementele de bază ale economiei și să ia decizii mai bune în viitor.

09 Mai 2026, 11:46
 // Categoria: Actual // Autor:  Ursu Victor
09 Mai 2026, 11:46 // Actual //  Ursu Victor

Moțiunea de cenzură care a doborât marți Guvernul Bolojan cu două sute optzeci și unu de voturi, record absolut în istoria Parlamentului, nu e decât suprafața vizibilă a unei alegeri pe care România o amână de treizeci și cinci de ani.

Cine va fi următorul premier, ce vor face PSD și PNL, cum se vor reconfigura coaliţiile sunt întrebări tehnice, din periferia politicii. Singura miză tehnică reală e dacă forțele reformiste vor reuși să asigure o majoritate care să nu depindă de PSD și AUR.

Restul e zgomot!

Fundamental însă e cu totul altceva, refondarea României, prin demolarea arhitecturii de stat pe care comunismul a lăsat-o în picioare și pe care succesorii lui au întreținut-o cu grijă timp de mai bine de trei decenii.

Dacă România vrea cu adevărat să se despartă de comunism, nu formal, nu prin schimbarea numelui partidului, ci structural, aceasta este întrebarea fundamentală. Și aceasta este miza reală a zilei de 5 mai, nu criza guvernamentală.

De două ori am avut tot și de două ori am pierdut tot
România se află, pentru a treia oară în mai puțin de un secol, în fața aceleiași întrebări fundamentale: Ce fel de stat vrem să fim?

Prima dată a fost în 1918, după Marea Unire, când am avut și ce nu am visat. Și am „reușit” să prăbușim acest vis în mai puțin de douăzeci de ani. După Marea Unire, România a avut o șansă istorică. Își dublase teritoriul, avea legitimitate internațională solidă, resurse naturale și o constituție adoptată în 1923, printre cele mai moderne ale Europei interbelice.

Și apoi, în doar douăzeci de ani, douăzeci de ani, nu o veșnicie, a ajuns de la această promisiune la dictatura regală a lui Carol al II-lea, de acolo la regimul Antonescu și la complicitatea la Holocaust. Au urmat ocupația sovietică și cei cincizeci de ani de comunism.

Am avut tot și am pierdut tot. Și aici nu mai vorbim de vreun ghinion metafizic, ci de talentul unic de a fi ca națiune ratați ai istoriei.

Proiectul de modernizare al României Mari a fost capturat, de la bun început, de aceleași interese care se opuseseră modernizării înainte de el. Boierii s-au transformat în politicieni, politicienii în baroni, baronii în partide, dar logica a rămas neschimbată, statul există doar pentru cei care îl controlează, nu și pentru cei care îl finanțează prin muncă grea, taxe exorbitante și familii întregi plecate la muncă în străinătate.
A doua oară a fost în 1989, când Revoluția a promis ruptura cu comunismul și a livrat, în locul ei, „democrația originală”, „capitalismul de cumetrie” și „stupid people” care să voteze cele două monstruozități.

S-au întâmplat toate acestea nu pentru că românii ar fi fost incapabili de democrație, o acuză convenabilă și falsă, ci pentru că aparatul de stat, justiția, serviciile secrete și nomenclatura de partid reconvertită peste noapte în oameni de afaceri au înghițit tranziția mai repede decât a putut societatea civilă să se organizeze.

FSN a preluat puterea în numele Revoluției și a folosit-o împotriva ei. Mineriadele nu au fost accidente istorice, ci semnale decisive că există o limită clară a schimbării, iar cei care o depășesc plătesc prețul, inclusiv fizic. PCR a devenit FSN, FSN a devenit PDSR, PDSR a devenit PSD, același arbore genealogic, aceleași reflexe, aceeași filosofie. Statul nu a fost reformat, a fost cosmetizat ca decor pentru a servi interesele noilor baroni roșii.

Ludovic Orban, fost premier liberal, a spus public, după moțiune, că PSD e „un partid retrograd de sorginte comunistă, corupt până în măduva oaselor, care a blocat toate reformele în actuala coaliție”, o recunoaștere tardivă a ceea ce era evident de treizeci și cinci de ani.

Prima oară am pierdut din neștiință. A doua oară am pierdut în cunoștință de cauză. Și asta se cheamă altfel!

De ce moțiunea e doar decorul unei probleme mult mai grave
Moțiunea de marți este un al treilea astfel de moment și dacă îl pierdem și pe acesta nu vom mai avea nici un fel de circumstanțe atenuante. Ne va rămâne bocetul național ca scuză pentru nevrednicia de a nu le fi lăsat copiilor noștri un stat modern.

Scriam tot aici în noiembrie 2025 că diferența dintre reformă și refondare e simplă și profundă: Reforma înseamnă că aceeași clasă politică promite să repare ceea ce tot ea a stricat; refondarea înseamnă că actualii politicieni dispar. Că România nu mai poate fi reformată. Că trebuie refondată.

Ne-am săturat de atâtea reforme în care s-au sacrificat doar românii, niciodată guvernanții.
Între timp n-a dispărut nimeni dintre cei vinovați și n-a fost refondat nimic, și tocmai de aceea moțiunea de marți nu e o criză guvernamentală, e un simptom. Dedesubtul ei se află tot ce România a amânat sistematic de la Revoluție încoace și care acum se întoarce să ceară socoteală, ca o factură neplătită, cu penalități cu tot.

Întrebarea nu e cine guvernează luna viitoare, ci dacă România vrea, a treia oară în mai puțin de un secol, să fie altceva decât a fost.

Toate partidele, aceeași mizerie!
Extincția politică a actualelor partide este nu numai necesară, dar și inevitabilă.

Ele sunt de zeci de ani decuplate de alegători și de agendele lor, și-au abandonat funcția reprezentativă, au încetat să mai fie puntea dintre cetățean și stat, au devenit organizații profesionale și profesioniste care gestionează puterea. Pe care o administrează în numele celor de care s-au debarasat, dar fără să-i mai consulte.
Asa s-a ajuns la situația în care deși nu-i mai reprezintă pe alegători, acționează în numele lor. Iar contractul social s-a rupt fără prea mare zgomot!

Cetățeanul nu a primit ce a cerut prin vot și ce i s-a promis prin același vot, iar instituțiile și partidele au pierdut legitimitatea de care aveau nevoie.

De ce AUR și gașca nu pot fi alternativa
Ruptura e atât de adâncă încât explică mai bine decât orice analiză politică ascensiunea AUR.

Oamenii nu votează AUR pentru că programele lui sunt atrăgătoare, nici vorbă, prea puțini dintre alegătorii lui le-au citit și mai puțini le-ar putea rezuma.

Votează AUR pentru că AUR e primul semn vizibil că cineva urăște același sistem pe care îl urăsc și ei. E un vot, “împotrivă”, de ură, nu de adeziune, e o negație, nu neapărat o alegere.
Această criză masivă de încredere s-a transmis și asupra instituțiilor statului modelate la maximum de aceeași clasă politică găunoasă.

Vedem deja că partidele sunt în moarte clinică, de-abia se mai târâie prin sondaje. Ele trebuie ajutate prin vot să ajungă la tomberonul istoriei. N-au fost capabile de politici publice adecvate și inteligente, singurul lor scop a fost perpetuarea la putere și menținerea privilegiilor.

Cum altfel se explică faptul că noi tot sărăcim, din criză în criză, din reformă în reformă și din moțiune în moțiune, iar politicienii se tot îmbogățesc? Ce determinism social este acela care îi privilegiază pe cei mai puțin merituoși membri ai societății și sărăcește marea masă a cetățenilor?
Nici partidele “noi” , AUR, SOS, POT și tot spectrul ăsta de prafuri toxice distilate din legionarism reciclat, din naționalism de mahala și suveranism tembel nu pot fi alternativa nu pentru că n-ar avea aderență reală, ci pentru că au diagnosticat corect boala, dar au prescris un leac băbesc, unul care omoară pacientul.

Da, ruptura e reală! Da, sărăcia e reală! Da, disprețul clasei politice față de cetățean e real! Dar răspunsul lor la aceste adevăruri e construit pe o ficțiune, că există undeva un paradis național pierdut care poate fi recuperat prin expulzarea dușmanilor, prin ruperea de Occident, prin întoarcerea la o identitate pură pe care n-a avut-o nimeni și care n-a existat niciodată.

Programele lor ignoră legile lumii moderne, ignoră istoria reală, inclusiv ce s-a întâmplat ultima dată când România a mers pe un drum similar, în anii treizeci, și servesc o minoritate gălăgioasă care și-a impus agenda ca și cum ar fi vocea majorității tăcute. O minoritate care confundă resentimentul cu un program de guvernare. Resentimentul e un combustibil excelent pentru a câștiga alegeri, dar este catastrofal pentru a conduce un stat.

Câteva “refondări” obligatorii
Comunismul n-a fost judecat nici juridic, nici moral, iar absența acestui proces a lăsat în viață narațiunea că a fost, cumva, acceptabil, că poate chiar a funcționat.

Marele eșec al clasei politice actuale nici măcar nu este dat de atributele ei, iresponsabilă, incultă, ticăloasă și coruptă, ci de faptul că prin modul execrabil în care a condus România a făcut din comunism perioadă de referință, că le-a oferit românilor șansa de a crede în aceleași utopii, în aceeași minciună despre un paradis pierdut care poate fi recuperat, minciună servită prima dată în roșu și acum în albastru, galben și negru.
Reforma administrativă n-a fost făcută și statul a rămas organizat după logica comunistă a controlului și a obedienței față de centru: patruzeci și unu de județe, mii de primării care nu se pot susține din venituri proprii, baroni locali care tratează bugetul public ca pe un drept personal.

Reforma parlamentară a fost votată prin referendum de optzeci la sută dintre cetățeni în 2009 și ignorată șaisprezece ani de chiar cei care ar fi trebuit, conform legii, s-o aplice.

Iar omul simplu care n-a beneficiat de nici o reformă reală, al cărui spital e plin de infecții nosocomiale și al cărui copil a plecat în Occident, ajunge la o concluzie care pare absurdă, dar care e perfect logică: A fost mai bine atunci!

Aceasta nu e nostalgie, este prețul real al celor trei decenii în care statul a rămas o pradă, nu un proiect, prezentat azi sub formă de vot pentru AUR/POT/SOS.
Educația e locul unde România reproduce la fiecare generație același eșec. Un sistem construit în comunism pentru a produce obediență, nu gândire critică, a supraviețuit intact celor trei decenii de „reforme” care au schimbat programa fără să atingă esența ei.
România cheltuie dintre cei mai puțini bani din UE per elev și produce printre cele mai mari rate de abandon școlar din Europa. Nu pentru că românii ar fi mai puțin inteligenți, ci pentru că un stat care nu are nevoie de cetățeni educați nici nu investește în educarea lor.

Sistemul de educație românesc produce anual medici, ingineri și informaticieni performanți pe care îi exportă imediat în Occident, fiindcă statul n-a creat condiții pentru ca ei să rămână.

Refondarea educației nu înseamnă o nouă programă și un nou minister, înseamnă să decizi că vrei cetățeni care gândesc, nu contribuabili care tac. Iar asta, pentru o clasă politică a cărei supraviețuire depinde de pasivitatea electoratului, e cea mai periculoasă “refondare” dintre toate.

Am lăsat intenționat la urmă justiția, lighioana care consfințește prin lege jefuirea României.

Refondarea justiției e condiția tuturor celorlalte “refondări” și tocmai de aceea e cea mai ferită de orice schimbare reală.

Timp de treizeci și cinci de ani, justiția română n-a fost un pilon al statului de drept, ci articulația centrală prin care hoția și bunul plac au fost ridicate la rang de lege. Magistrații și judecătorii care ar fi trebuit să fie gardienii regulilor și-au construit, în spatele togilor, un stat paralel al privilegiilor; pensii speciale calculate la ultimul salariu, salarii de trei ori peste media națională, imunități care transformă răspunderea în ficțiune juridică.

Curtea Constituțională, instituție cheie a acestui sistem, a blocat cu consecvență orice tentativă legislativă de a atinge aceste privilegii, invocând principii constituționale pe care le interpretează cu o generozitate remarcabilă față de ea însăși și cu o severitate implacabilă față de cetățeanul obișnuit.

Sfidarea e explicită și vizibilă, magistrați condamnați pentru corupție care continuă să-și încaseze pensiile speciale, judecători care judecă dosare de corupție în timp ce propriile averi nu suportă nici o explicație credibilă, o breaslă care a confundat independența justiției cu imunitatea față de orice formă de răspundere.

Refondarea înseamnă, înainte de orice altceva, că toti cei care aplică legea trebuie să trăiască sub aceeași lege ca toți ceilalți. Nu mai mult, nu altfel. Ci exact la fel.
Doar în acest context și numai prin comparatie, Ilie Bolojan e eroul de moment. El a arătat, în zece luni de guvernare, că e posibil să conduci statul român fără să fii mișel, că schimbarea poate fi începută chiar și cu rezistența baronilor din propria coaliție, că cineva poate ieși dintr-un plen cu zâmbetul pe buze după ce a pierdut o moțiune pentru că știe că a câștigat ceva mai greu de fabricat decât o majoritate parlamentară.

Dar Bolojan nu e răspunsul la întrebarea despre ce fel de stat vrem să fim, e dovada că întrebarea poate fi pusă fără ca acela care o pune să fie imediat compromis sau cumpărat.

Mișcare civică, partide noi
Răspunsul îl poate da doar o mișcare civică și politică nouă, cu o narațiune amplă, capabilă să explice românilor ce înseamnă refondarea și de ce contează pentru cei care vin după ei.

Noua narațiune trebuie să înceapă cu o clarificare pe care clasa politică o evită sistematic, distincția relevantă nu mai e pro-european versus antieuropean.
Această axă a expirat ca instrument de analiză, fiindcă PSD se declară pro-european și blochează de șaisprezece ani reducerea numărului de parlamentari; fiindcă AUR, partid antieuropean prin definiție, susține azi exact reformele pe care partidele „pro-europene” le sabotează sistematic.

Distincția reală, singura care mai are conținut, e între cei care vor modernizarea României și cei care trăiesc din blocarea ei.
Între statul ca proiect colectiv și statul ca pradă.

Între o Românie care, în cincizeci de ani, va fi o democrație prosperă și una care va fi o versiune mai mare și mai săracă a unei democrații capturate din centrul Europei.

Cu ce începe “refondarea”
Refondarea, dacă se va întâmpla, nu înseamnă o revoluție.

Înseamnă măsuri concrete, dramatice, cu perdanți reali și rezistență reală!

reducerea parlamentului la trei sute
alegerea primarilor și a președinților de CJ-uri în două tururi
reorganizarea statului care acum e construit să servească baronii
anularea stipendiilor pentru partide din bani publici
un proces al comunismului care să explice de ce n-a fost mai bine atunci
o economie care să nu-i urască pe săraci, ci să întrebe de ce sunt atât de mulți
o politică externă care să transforme România din consumator de securitate în jucător regional real.
Nimic din toate acestea nu e posibil fără o majoritate parlamentară reformistă și nimic din toate acestea nu va veni de la PSD sau de la aliații lui de ocazie.
Rămâne să alegem. Și pentru prima oară în cei o sută opt ani de când România a ratat prima ei șansă după Marea Unire, această alegere nu mai poate fi pusă pe seama istoriei, a vecinilor, a comunismului, a tranziției furate.

Știm ce s-a întâmplat în 1918. Știm ce s-a întâmplat în 1989.

Dacă ratăm și al treilea moment, va fi prima noastră eșuare în deplină cunoștință de cauză, prima alegere conștientă de a rămâne ceea ce suntem. Iar generațiile care urmează vor ști, spre deosebire de noi, pe cine să dea vina.

SERGIU TOADER | Bucuresti, România