Republica Moldova a ajuns într-o situație bugetară complicată, în care o parte a cheltuielilor statului este finanțată din împrumuturi, iar Guvernul este nevoit să contracteze constant datorii noi pentru a le rambursa pe cele ajunse la scadență, a declarat economistul Veaceslav Ioniță în cadrul emisiunii „7 zile” de la Cinema 1.
Potrivit lui, în ultimii șapte ani cheltuielile statului au depășit veniturile cu aproximativ 94 de miliarde de lei. Dacă în primii ani de independență diferența dintre venituri și cheltuieli era de circa 3%, în prezent aceasta ar fi ajuns la aproximativ 20%.
„Fiecare unul din cinci lei pe care noi vrem să-l cheltuim în anul acesta, noi nu-l avem, trebuie să-l împrumutăm. În șapte ani de zile, noi am cheltuit cu 94 de miliarde de lei mai mult decât am câștigat”, a declarat Ioniță.
Economistul atrage atenția că problema nu este doar creșterea datoriei, ci și costul tot mai mare al deservirii acesteia. Potrivit lui, dacă în urmă cu aproximativ 15 ani statul achita circa 500 de milioane de lei anual sub formă de dobânzi, ulterior suma a urcat la 2 miliarde de lei, iar în prezent se apropie de 7 miliarde de lei.
„Circa 10% din toți banii pe care îi câștigăm trebuie să-i plătim pentru dobânzi”, a afirmat economistul.
Ioniță susține că structura finanțării deficitului bugetar s-a deteriorat în ultimii ani. Dacă în perioada 2010-2014 o parte importantă a necesarului de finanțare era acoperită prin granturi, iar în anii 2020-2024 prin împrumuturi externe relativ ieftine, în 2025-2026 statul s-ar fi orientat tot mai mult către piața internă.
„După ce am rupt relația cu FMI, în 2025-2026 ne împrumutăm de pe intern, care este foarte scump. Cu circa 2 miliarde de lei a crescut plata dobânzilor pentru creditele luate pe intern”, a spus Ioniță.
Economistul afirmă că nivelul datoriei publice, estimat la aproximativ 40% din PIB, nu pare alarmant dacă este comparat cu cel al unor economii dezvoltate, unde datoria poate ajunge sau chiar depăși 100% din PIB. Problema Republicii Moldova ar fi însă maturitatea foarte scurtă a împrumuturilor.
Potrivit lui Ioniță, termenul mediu al împrumuturilor contractate de stat ar fi de numai aproximativ 260 de zile, în condițiile în care țările dezvoltate se pot finanța pe perioade de 20, 30 sau chiar mai mulți ani.
O mare parte dintre împrumuturile interne ale Guvernului ar fi contractate pentru 180 sau 364 de zile, în timp ce emisiunile pe cinci sau zece ani reprezintă o pondere foarte redusă.
„Asta e partea proastă cu datoriile noastre: ele sunt de scurtă durată și scumpe”, a punctat economistul.
În aceste condiții, susține Ioniță, Guvernul trebuie să refinanțeze permanent datoria ajunsă la scadență. În medie, statul ar împrumuta în prezent aproximativ 5 miliarde de lei în fiecare lună.
„În fiecare lună ne-am împrumutat cu 5 miliarde. În opt luni de zile avem 40 de miliarde. Ați întreba unde sunt banii? Din aproximativ 40 de miliarde, 35 de miliarde sunt datorii luate anterior”, a explicat economistul.
El a precizat că împrumuturile contractate pentru numai șase luni trebuie deja refinanțate în cursul aceluiași an. Astfel, datoria contractată în ianuarie ar fi fost rambursată în iunie-iulie, cea din februarie ajunge ulterior la scadență, iar împrumuturile din martie trebuie rambursate începând din septembrie.
Potrivit calculelor prezentate de Ioniță, pe parcursul acestui an Guvernul ar urma să ramburseze circa 60 de miliarde de lei, o mare parte din bani fiind obținută prin contractarea unor noi împrumuturi.
Economistul avertizează și asupra faptului că refinanțarea se face la costuri mai ridicate. Dacă anterior statul contractase datorii mai ieftine, în prezent noile împrumuturi interne ar avea dobânzi de aproximativ 9-10% sau chiar mai mult.
„Luăm datorii mai scumpe ca să întoarcem datorii mai ieftine”, a rezumat Ioniță situația.
În opinia sa, această evoluție limitează inclusiv capacitatea Guvernului de a utiliza împrumuturile pentru investiții și dezvoltare economică, întrucât o parte semnificativă a finanțării noi este destinată rostogolirii datoriei existente.
Ioniță consideră că situația reprezintă unul dintre argumentele pentru o reformă fiscală, în condițiile în care statul nu poate continua pe termen lung să majoreze diferența dintre cheltuieli și veniturile pe care le colectează.
