50 de lecții de viață, pe care le poți învăța doar de la copii. Ai simțit și tu asta, așa e?

01 Iun. 2021, 03:14
 // Categoria: Oameni şi Idei // Autor:  MD Bani
01 Iun. 2021, 03:14 // Oameni şi Idei //  MD Bani

Copilaria: m-am gândit deseori ce anume îi face pe copii să se simtă minunat. Și care sunt acele obiceiuri la care renunțăm în timp ce ne maturizăm. Cred eu, pe măsură ce creştem, lăsăm în urmă copilaria si obiceiuri care ne-ar putea ajuta să trăim o viață împlinită.

Majoritatea copiilor își spun:

  1. Nu îmi este frică să cad sau să mă lovesc, atâta vreme cât pot să mă ridic și să mă joc aşa cum îmi place.
  2. Am încredere în toţi oamenii. Din punctul meu de vedere toţi sunt sinceri, au inima plină de bunătate şi înţelegere.
  3. Cel mai mult îmi place să mă joc. Nu mă gândesc la nimic altceva atunci când mă distrez pentru că eu trăiesc acum şi nu ieri sau mâine.
  4. Prietenii mei sunt cei mai buni. Îmi place să petrec cât mai mult timp frumos cu ei.
  5. Nu îmi este ruşine să dansez pe stradă, să râd sau să mă distrez. Este natural să te manifeşti în voie, fără să te ascunzi. Nu ai nevoie de măşti ca să te simţi bine.
  6. Ştiu şi am încredere că pot face orice doar dacă vreau cu adevărat.
  7. Uneori stau şi mă gândesc cum va fi când voi fi mare. Vreau să cred că mă aşteaptă ceva măreţ.
  8. Nu îmi este ruşine sau frică să spun ce gândesc. Dacă aş tace, aş încuraja minciuna şi răutatea.
  9. Ori de câte ori ai nevoie de o mână de ajutor, eu ţi-o voi da. Şi ţine minte că nu vreau să-mi dai nimic în schimb.
  10. Vreau să ai şi tu ce am eu. Vreau să te joci cu jucăriile mele şi să te bucuri de ele la fel cum mă bucur şi eu.
  11. Azi am învăţat ceva nou. Fii atent ce pot să fac de acum şi poate vei reuşi şi tu.
  12. Nu îmi place să mint şi să ascund lucruri. Nu pot şi nu vreau să fac asta.
  13. Sunt fericit că am reuşit în sfârşit să merg pe bicicletă. Mă bucur ore în şir de fiecare dată când reuşesc să fac ceea ce mi-am propus.
  14. Dacă tu ştii să scrii, vreau să mă înveţi şi pe mine. Omul cât trăieşte învaţă să crească mare.
  15. Nu îmi place să mă plâng sau să mă vait. Aşa aş pierde prea mult timp.
  16. De abia aştept să încerc ceva nou. Nu îmi este frică de nimic pentru că şi eu pot să reuşesc.
  17. Nu are de ce să îmi pară rău dacă mama nu m-a lăsat să merg afară azi. Sigur mâine o să mă lase.
  18. Pe mine nu mă interesează ce spune colegul meu atâta timp cât ştiu sigur că nu este adevărat. Eu ştiu cine sunt, cum sunt şi ce vreau.
  19. Ai observat că mereu mă uit în sus? Sunt mai mic decât ceilalţi, dar ştiu că o să ajung şi eu acolo sus într-o bună zi.
  20. Uneori mă gândesc la ziua în care voi fi mare. Ştiu că mai este destul până atunci, dar nu stau degeaba şi doar aştept. Contribui şi eu la asta: o ascult pe mama, mănânc ce trebuie, mă culc devreme, îmi fac temele şi încerc să fiu cuminte cât de mult pot.
  21. Nu întorc spatele când cineva mă jigneşte. Încerc să îl fac să înţeleagă că greşeşte şi că nu este adevărat ce spune despre mine. Dacă cumva mă loveşte, nu stau degeaba că aşa ar face tuturor şi nu ar mai ştii să se controleze.
  22. Atunci când vreau să fac ceva, nimeni nu mă poate convinge că nu voi reuşi. Nu mă dau bătut şi le arăt că nu au dreptate.
  23. Îmi place că sunt mic. Am impresia că sunt special şi că toată lumea mă place.
  24. Adesea văd cum unii amână să facă ceea ce le place. Eu chiar nu fac aşa. Mă străduiesc din timp să obţin ce mă face mulţumit şi fericit.
  25. Sunt optimist de fel. Cred şi ştiu că pot să fac tot ce îmi propun. Numai că am nevoie de un pic de ajutor şi nu îmi este ruşine să îl cer.
  26. Nu renunţ la visurile mele: o să mă fac mare şi o să devin un medic de succes.
  27. Îmi place enorm să mă ocup de pasiunile mele. Nu le-aş da pentru nimic în lume.
  28. Cel mai mult îmi place să fiu fericit şi să mă bucur din plin de fiecare lucru pe care îl văd.
  29. Nu aş putea să fac rău nimănui. Nu aş putea să rănesc nici măcar o muscă.
  30. Îl iubesc mult şi pe tata chiar dacă este mai dur de fel. Aştept ca într-o bună zi să vadă cât de mult ţin la el.
  31. Râsul mă face să mă simt bine. Uneori mă doare burta de la atâta râs şi încă îmi mai vine să râd şi atunci.
  32. Oriunde mă aflu, alerg, sar, mă joc şi nu pot sta locului. Uneori merg cu bicicleta, cu rolele, cu trotineta şi altele. Este plictisitor să dormi mai mult decât trebuie şi să nu profiţi de timpul tău. Eu fac mişcare în fiecare zi.
  33. Mă bucur de fiecare dată când se luminează. Este o nouă zi în care pot face ce îmi place.
  34. Niciodată nu mă prefac că îi iubesc pe ceilalţi. Îmi place să îi strâng în braţe pe cei dragi mie.
  35. Nu înţeleg de ce mama şi tata se întristează când plouă sau ninge. Mie îmi place să simt ploaia şi zăpada. Îmi place să mă stropesc din cap până în picioare când plouă şi să mă tăvălesc în zăpadă când ninge.
  36. Nu îmi place să bârfesc sau să rănesc pe ceilalţi. Dacă pe mine mă doare, înseamnă că şi ei se simt la fel. Aşadar, de ce să fii rău?
  37. În fiecare zi, scopul meu este să mă simt bine şi să râd.
  38. Nu îmi pasă cât timp trebuie să treacă ca să ajung acolo unde vreau. Aştept cu răbdare să vină vremea să stau cât vreau eu cu prietenii, să nu mă mai pună mama să dorm devreme. Vreau să să mă fac mare fizic şi intelectual.
  39. Eu nu văd nimic rău în lumea asta. Fiecare lucru care mi se întâmplă este că aşa trebuie să fie.
  40. Nu mă las până nu termin ceea ce am început. Nu îmi place să las pe mâine ce pot face azi.
  41. Când ies afară, privesc cu entuziasm minute în şir ce mă înconjoară. Mi se pare fascinant tot ce văd.
  42. Nu contează că sunt bolnav. Acum am mai mult timp să mă joc şi ştiu sigur că o să îmi fie bine.
  43. Prietenii şi familia sunt cei mai importanţi pentru mine. Aş face orice pentru ei.
  44. Nu îmi place să arunc nimic. Pot să găsesc întrebuinţare la orice lucru. Pot să mă joc cu orice.
  45. De cele mai multe ori sunt în centrul atenţiei şi mă simt relaxat cu ocazia asta. Nu mă pierd când am atâţia ochi aţintiţi asupra mea. Pentru mine este ceva normal să fie aşa.
  46. Nu îmi este bine când ceilalţi nu sunt bine. Mă întristează să văd că mama şi tata nu râd cu mine. De ce oare nu sunt bucuroşi tot timpul?
  47. Cred cu tărie că mâine o să mă distrez şi mai bine pentru că azi am învăţat şi mai multe lucruri.
  48. Pentru mine nimic nu este imposibil. Eu pot să realizez orice.
  49. Nu mă compar cu ceilalţi. Noi suntem cu toţii frumoşi în felul nostru.
  50. Trăiesc în fiecare zi cu bucurie copilaria si viaţa pe care o am. Îi mulţumesc în fiecare seară lui Dumnezeu pentru ceea ce am.

 

Acest articol este un guest-post scris de Andreea Enache pentru florinrosoga.ro.

Farmecul copilăriei este visul tinereţii şi tinereţea visul bătrâneţii. – Tiran Cikirian

04 Apr. 2026, 12:23
 // Categoria: Opinii // Autor: 
04 Apr. 2026, 12:23 // Opinii // 

De ce Donald Trump este un pericol mult mai mic față de ceea ce urmează; JD Vance

Trump, omul care râdea de Biden că adoarme în conferințe, că se contrazice în aceeași propoziție, că e un ramolit ținut în viață de medicamente și de staff, a devenit exact Biden. Soarta e și crudă, și dreaptă: același mers ezitant, aceleași fraze care se întorc unele împotriva altora, același aer de marțafoi căruia îi scapă realitatea printre degete. Tabloul clinic e aproape identic.

Însă în umbra lui Trump, tânăr și lucid, stă JD Vance! Patruzeci și unu de ani, soția lui așteaptă al patrulea copil, omul care e convins că numai credința poate conduce lumea. Convins că democrația e un experiment eșuat. Convins că el și doar el știe ce urmează.

Doamnelor și domnilor, noi încă nu-l cunoaștem bine pe JD Vance. Dar vă asigur, el ne cunoaște foarte bine pe noi toți. Și știe inclusiv cum ar trebui să trăim.

Vă invit la lectură pentru a înțelege de ce lansarea unei cărți va însemna, cel mai probabil, și noua direcție a politicii americane republicane. Cititul este gratuit, dar un abonament plătit este doar pentru cei care si vor să înțeleagă mai mult!

După nebun, vine „profetul”

Donald Trump și JD Vance nu sunt două grade ale aceluiași pericol, sunt două specii diferite. Președintele Trump este catastrofa meteorologică violentă, imprevizibilă, spectaculos de caraghioasă, dacă există așa ceva, dar în cele din urmă trecătoare. Vance e altceva, e proiectul construit cu mare grijă în spatele furtunii. În timp ce primul talks shit, celălalt desenează planuri. Trump distruge din instinct, este incult și înțelege puțin.

JD Vance este altă marfă. El construiește din convingere.

Iar între instinct și convingere, între haos și doctrină, între nebunie și „profeție”, distanța aceasta, e exact măsura pericolului suplimentar pe care îl reprezintă vicepreședintele Statelor Unite, posibilul candidat republican la alegerile din 2028, autorul viitoarei cărți Communion: Finding My Way Back to Faith („Împărtășanie: Regăsirea drumului către credință”), care va apărea pe 16 iunie la Harper Collins Publishers.

Creatorul din Silicon Valley

JD Vance nu s-a inventat singur. Ca orice produs politic, a fost inventat.

Peter Thiel, miliardarul din Silicon Valley care a scris răspicat că nu mai crede că libertatea și democrația sunt compatibile, l-a descoperit, l-a finanțat și l-a introdus în rețelele unde se construiesc doctrine, nu partide. Vance este o creație a lui Thiel. Și, la fel ca binefăcătorul său, îmbrățișează o ideologie radicală care urmărește să distrugă guvernarea democratică ca sistem. Nu să o reformeze, ci să o distrugă.

Ideologul din spatele acestui proiect se numește Curtis Yarvin, blogger cunoscut sub pseudonimul Mencius Moldbug, fondatorul mișcării Dark Enlightenment sau NRx, Neoreacționarismul. Yarvin este gânditorul principal al unei mișcări care promovează deschis dictaturile ca superioare democrațiilor și care vede națiunile ca sisteme software depășite ce trebuie pur și simplu dezinstalate. Iar acestea nu sunt metafore, sunt componente explicite ale doctrinei.

Vance l-a lăudat public pe Yarvin în 2021 și, preluând direct una dintre ideile lui, a spus că Trump ar trebui să concedieze fiecare funcționar de rang mediu din administrația federală și să-l înlocuiască cu „oamenii noștri”, iar dacă instanțele l-ar opri, să iasă în față și să declare că decizia judecătorilor nu îl privește.

Teologul de la Notre Dame

Dar Yarvin și Thiel sunt doar jumătate din ecuație. Cealaltă jumătate e mai subtilă și, în felul ei, mai periculoasă — pentru că vine învelită în latină și în miros de tămâie.

Vance s-a aliniat cu mișcarea catolică postliberală, al cărei principal teoretician, Patrick Deneen de la Notre Dame, scrie că este nevoie de „schimbare de regim, răsturnarea pașnică, dar viguroasă a clasei conducătoare liberale corupte și crearea unei ordini postliberale.”

Consensul acestui curent e că metodele și modelele democratice nu sunt suficiente pentru a salva societatea. Integraliștii speră că Trump va dezmembra sistemul democratic astfel încât creștinii, cum a spus chiar Trump, „să nu mai trebuiască să voteze niciodată.“
Vance a spus că, data viitoare când aliații săi controlează președinția sau Congresul, „trebuie să fim cu adevărat necruțători în exercitarea puterii” și că republicanii trebuie să pună mâna pe instituții, inclusiv universități, „pentru a le face să lucreze pentru oamenii noștri.”

Dacă n-am fi văzut cum lucrează actuala administrație americană, am fi zis că e doar un mic exces verbal. Dar nu e. E viziune de stat și, din pacate, si o viziune asupra viitorului.
Înțelegeți ce se întâmplă? Vance a reușit o sinteză extraordinară: pe de o parte, techno-autoritarismul Silicon Valley al lui Thiel și Yarvin, statul ca o corporație, democrația ca software defect ce trebuie șters și reinstalat, pe de altă parte, integralismul catolic, adică statul subordonat Bisericii, ordinea naturală divină impusă prin lege. Două ideologii radical diferite ca sursă, convergente însă ca scop: sfârșitul pluralismului liberal și instalarea unei elite care știe, mai bine decât tine și decât mine, cum trebuie să trăim.

Ce se întâmplă în viața reală

Dacă cineva crede că acestea sunt discuții rezervate revistelor de științe politice, se înșală. Toate aceste idei vor avea consecințe cât se poate de practice atunci când JD Vance va ajunge să decidă politici publice.

Adică vor avea efecte asupra corpului nostru, consecințe în dormitorul tău, asupra drepturilor și libertăților tale cetățenești.

Avortul
Vance s-a descris pe sine drept „100% pro-life” și a declarat că „ar dori ca avortul să fie ilegal la nivel național.“ A apărat lipsa excepțiilor pentru viol și incest din interzicerea avortului în Texas, spunând că „două greșeli nu fac o dreptate.“

Și, poate cel mai orwellian detaliu: Vance a semnat o scrisoare prin care cerea retragerea regulilor ce protejau confidențialitatea dosarelor medicale ale femeilor care călătoreau în alt stat pentru a întrerupe o sarcină, deschizând practic ușa supravegherii sarcinilor de către stat. Proiectul 2025, pe care Vance l-a descris drept conținând „idei bune,” propune redenumirea Departamentului de Sănătate în „Departamentul pentru Viață” și implementarea unui sistem național de supraveghere a avorturilor, fiecare procedură, la ce vârstă gestațională, din ce motiv, din ce stat provenea pacienta.

George Orwell ar fi recunoscut imediat sistemul.

Libertatea de gândire
La un miting din ianuarie 2026, Vance a declarat că e rolul Americii să „combată DEI și ideologiile radicale de gen care vânează copiii noștri”, nu al statelor individuale, nu al comunităților locale, ci al Americii ca proiect unitar guvernat de o viziune morală centralizată. Adică al lui JD Vance.

Modelul politic pe care îl admiră în mod declarat este Viktor Orbán. Nu în sens abstract; pe 7 aprilie 2026, JD Vance va zbură personal la Budapesta pentru a-l susțină pe premierul ungar cu doar câteva zile înainte de alegerile legislative care îi vor decide soarta politică. Are programat un discurs despre „bogatul parteneriat dintre Ungaria și Statele Unite.” Secretarul de stat Rubio a fost deja acolo cu câteva săptămâni înainte, să-i ureze „succes.” Iar Trump l-a descris pe Orbán ca pe „un lider cu adevărat puternic, cu o capacitate dovedită de a produce rezultate fenomenale.“

Cine a trăit în Europa de Est și în UE știe bine exact ce înseamnă aceste „rezultate fenomenale” în practică. Și cât de mult a decăzut societatea maghiară sub bagheta lui Orban.

„Communion” sau invitație la “Împărtășanie”

Pe 16 iunie 2026, JD Vance va publica o carte despre cum și-a găsit drumul înapoi spre Dumnezeu. O va lansa în America, pentru americani. Și americanii o vor citi cu emoție, cu interes, poate cu admirație. Pentru că americanii nu știu și înțeleg destul de puțin, așa au demonstrat lumii de multe ori.

De exemplu, nu știu ce înseamnă un stat care decide pentru tine și pe corpul tău. Nu știu ce înseamnă Decretul 770. Nu știu că în România lui Nicolae Ceaușescu avortul a fost interzis în 1966, că femeile mureau cu miile în spitale improvizate sau în bucătării, că generații întregi de copii nedoriți au crescut în orfelinate despre care, cum scria cineva recent, nici măcar Stephen King n-ar fi avut tupeu să scrie. Nu știu că între 1966 și 1989 au murit oficial aproape 10.000 de femei din cauza avorturilor ilegale, iar numărul real era cu mult mai mare, îngropat în statistici falsificate, în tăcere administrativă, în rușinea sistemului. Nu știu ce înseamnă frica, nu frica abstractă, cea de la televizor, ci frica de propria sarcină, de propriul corp devenit proprietate de stat.

Noi, românii, știm. Cei care am trăit în comunism știm exact ce înseamnă când statul decide că are dreptul să intre în dormitorul tău și să decidă în numele unui drept pe care el, statul, îl batjocorește în fiecare secundă. În realitate, statul român nu dă doi bani pe viața ta, și când nu te omoară, te umilește continuu. Dar când e vorba de a decide asupra corpului femeii, cum să scape o asemenea ocazie, el, un ticălos fără de margini?
Ș iată unde am ajuns: un sondaj INSCOP din martie 2026, realizat pe un eșantion reprezentativ de tineri români între 18 și 35 de ani, arată că 58,4% dintre ei sunt împotriva avortului. Cincizeci și opt la sută dintre tinerii unei țări care a trăit pe propria piele ce înseamnă interdicția. Între timp, un sondaj din 2024 al Asociației Moașelor Independente a constatat că 90% dintre spitalele și clinicile din România, din 959 analizate, au refuzat să ofere trimiteri pentru femeile care solicitau avort.

Avortul e legal în România. Și ce dacă, de când în România legea trebuie si respectată ?

Directorul INSCOP, Remus Ștefureac, a comentat rezultatele astfel: „Ne arată și un filon mai conservator al tinerilor și efectul unor dezbateri din societatea românească. Ne arată și vulnerabilitatea categoriei tinere asupra dezinformării, asupra populismelor de orice tip.”

Asta înseamnă că îndoctrinarea funcționează. La treizeci și șase de ani după ce Nicolae Ceaușescu a crăpat, proiectul lui merge mai departe. Fără el, dar prin Biserică și prin algoritmi.

Aceasta e România pe care o recunoaște JD Vance.

Aceasta e lumea pe care o construiește, rafinată ideologic, legitimată teologic, exportată global. Un Vance președinte nu ar face altceva decât să dea apă la moară „credincioșilor” care nu sunt capabili să gândească pentru ei înșiși, dar care sunt gata oricând să decidă pentru alții.
La fel si cu medicii și cu asistentele care refuză avorturile în spitale publice invocând conștiința, dar care nu au nici o tresărire când vine vorba de condiționarea actului medical de sfânta șpagă! A celor care confundă credința cu puterea și puterea cu dreptul de a controla. Dacă ar fi așa cum propovăduiesc aceste carcase ale moralității, România n-ar mai fi țara furtului, a corupției și a preacurviei, nu ar mai fi țara imposturii, a bigotismului medieval și a lipsei de sacru.

Iar aici nu e doar nostalgie după comunism în sens strict. E ceva mai difuz și mai periculos: imensa disponibilitate de a ceda dreptul de a decide, de a preda cheile propriei vieți unui sistem care promite în schimb ordine, sens și mântuire. Ceaușescu promitea și el ceva. Promitea nație, familie, viitor. Și a livrat foamete în bucătării, moarte în orfelinate și frică în fiecare casă.

Titlul cărții lui Vance nu e ales întâmplător. Communion — Împărtășanie, este în teologia catolică ritualul central prin care credincioșii consumă pâine și vin care, conform dogmei transsubstanțierii, se transformă apoi în trupul și în sângele lui Hristos. Dar euharistia nu e un act individual. E actul prin care te unești cu corpul mistic al Bisericii, cu toți ceilalți credincioși. E dizolvarea eului în colectivul sacru.

Asta este exact ceea ce propune Vance din punct de vedere politic: nu libertatea individuală, ci subordonarea individului față de un adevăr comun, revelat, inatacabil.
Titlul cărții lui e, în felul acesta, și un manifest. Nu spune „iată călătoria mea personală.” Spune „iată corpul din care fac parte și din care ar trebui să faceți parte și voi.”

E subtil. E inteligent. Și e înfricoșător tocmai pentru că e sincer.

Iar diferența față de omul pe care îl servește acum este abisală. Trump e ținut în geam, îmbătrânit, previzibil, prizonier al propriei guri slobode și al degenerării evidente. Lumea lui are două culori: good guy și bad guy. Atât. Mintea lui n-are nuanțe, nu a avut niciodată și nici n-a simțit nevoia — pentru că în lumea lui binară totul se rezolvă simplu: ești cu mine sau ești dușmanul meu. Un om periculos, da. Dar un om pe care îl înțelegi, pentru că nu face nimic surprinzător.

JD Vance e altă specie. El nu mai are nici măcar gândirea binară. Nu pentru că ar fi mai complicat, ci pentru că acolo unde există credință ca program politic, binarul dispare și el, rămâne doar adevărul revelat, singurul, întreg și inatacabil. Nu există negociere cu adevărul revelat. Nu există excepții, nuanțe, cazuri particulare. Există doctrina și există cei care n-au înțeles-o încă.

Platformele electorale se negociază în Congres. Cosmologiile nu se negociază nicăieri.

Trump doar urlă și trece. Prin Vance vine însă vraja. Pentru că Dumnezeu i-a dat învățătura, iar Vance i-a găsit cea mai lumească și mai periculoasă dintre întrebuințări.

SERGIU TOADER | București, România