DE ARTE FURANDI – Compendiu de furaciune românească aplicată

Să începem cu mașinile! Nu pentru că ar fi cel mai șocant lucru furat săptămâna trecută în România, aici concurența e, ca de obicei, acerbă, ci pentru că aceste mașini au ceva poetic în dispariția lor. 200 de autoturisme, sechestrate de ANAF de la cetățeni care fraudaseră statul, au dispărut din depozitele acestei glume instituționale. Cineva le-a furat pe cele furate!

Descoperirea furăciunii s-a produs, cum altfel, accidental, pentru că viața îi ajută mai degrabă pe hoți decât pe proști. ANAF a lansat pe 30 martie o platformă digitală de licitații, proiect PNRR, aplauze, discursuri despre modernizare, 14 milioane de accesări în primele 24 de ore. Românii s-au conectat entuziaști să vadă ce bunuri confiscă statul de la hoți. Au descoperit că hoții confiscaseră deja mașinile. Președintele ANAF a oferit o frază care merită brodată pe fața de masă a oricărei întâlniri guvernamentale: „Nu pot să confirm și nici să infirm. Suntem în plin proces de inventar.” Omul nici măcar nu minte, pur și simplu descrie România. Suntem într-un continuu inventar încă din vremea lui Ceașcă și chiar de mai anțărț. Problema e că inventarul nu se poate termina niciodată, din motive obiective: până când apuci să numeri tot ce ai, ai deja si mai puțin. E ca și când ai încerca să măsori apa cu sita.

România a perfecționat furtul, metodic, decadă după decadă, cu o tenacitate pe care n-a arătat-o în nici o altă direcție.

În anii optzeci se fura din foame și din disperare, nu ca acum, din vocație. Furtul de la stat era un fel de redistribuție informală, o reechilibrare tacită a unui contract social pe care statul îl încălcase primul. Toată lumea lua câte ceva, toată lumea știa, nimeni nu spunea nimic. Statul fura de la cetățean, cetățeanul fura de la stat, iar spionii români furau tehnologie din Occident. O națiune întreagă de hoți care se furau reciproc și care se socoteau chit.

Anii nouăzeci au adus libertatea, democrația și anarhia totală, fix în această ordine, pe parcursul aceleiași săptămâni. Furtul s-a democratizat, s-au furat CAP-uri, fabrici, bănci, certificate de revoluționar și rezultatele multor meciuri de fotbal. Caritas a furat, elegant și cu acordul victimelor, o bună parte din masa monetară națională. Șmecherii de cartier au instituit o fiscalitate paralelă, mai eficientă decât cea oficială, cu termene de plată garantate prin metode pe care Ministerul de Finanțe nu le poate aplica. Hoțul, în anii nouăzeci, stârnea uneori admirație. Prostul care se lăsase furat era blamat mai aspru decât cel care îl înșelase, filozofie valabilă și astăzi.

În anii 2000, furtul a crescut în grad și a scăzut în vizibilitate. S-a legalizat, hoții au intrat în Parlament și și-au scris singuri legile, au inventat baronii locali, satrapi regionali care livrau voturi la centru și primeau contracte înapoi, cu o regularitate pe care o invidiau și ceasornicarii elvețieni. Comisionul, numit frumos parandărăt, era un cost prevăzut în orice deviz, discret strecurat între ciment și manoperă, ca o taxă nescrisă, dar universal acceptată. Un fel de Ană zidită în fiecare edificiu antreprenorial din România, nu din superstiție, ca in baladă, ci din experiență; fără jertfa ei, construcția nu ținea.

Decada următoare a adus digitalizarea furtului, fonduri europene evaporate prin consultanțe fictive, angajați fantomă în instituții reale și angajați reali în instituții fantomă. Și, invariabil, câte un dosar DNA, câte un apel, câte o prescripție. Sistemul s-a autoreglat impecabil. Pentru că furăciunea românească nu e crimă organizată, e construcție dramaturgică, are conflict, personaje și încărcătura emoțională, e teatru adevărat! Karaghioz cu pretenții, cu inversări permanente de roluri și măști schimbate cu o viteză pe care ochiul liber n-o prinde. Victima e complice, complicele e martor, martorul e analist politic. Instituția creată să combată furtul, fură. Cea creată să supravegheze, doarme. Tot ce pare solid se dovedește fantomă, tot ce pare fantomă semnează acte în original, cu ștampilă, în trei exemplare. Suntem cu toții pe scenă, unii știu foarte bine ce joacă, alții orebecăie printre furăciuni, pretinzând că sunt spectatori. Dar ei nu există, sunt doar grade diferite de complicitate.

Dar cel mai rafinat furt, cel care a trecut la început cel mai puțin observat, n-a fost nici cel din buzunare, nici cel de la stat, nici cel din fondurile europene. A fost furtul intelectual. Discret, sistematic, acoperit cu ștampile și semnături. Tractoriștii au devenit doctori în științe, repetenții au ajuns îndrumători de doctorate, semianalfabeții au condus catedre universitare și au format generații de studenți în spiritul aceleiași imposturi pe care o moșteniseră. S-a furat legitimitatea însăși, dreptul de a ști, de a judeca, de a decide. Un om cu un „doctorat furăciune” conduce un minister, semnează legi, numește judecători, gestionează bugete. Consecințele unui autoturism furat se opresc undeva pe un câmp. Efectele unui creier furat se propagă prin instituții, prin generații, prin decizii care costă mai mult decât toate mașinile din depozitele ANAF la un loc. Furtul intelectual e singurul care se înmulțește singur. E singurul care produce alți hoți cu diplomă.

Și totuși, prin toți acești ani, prin toate metodele și toate regimurile, un lucru a rămas constant și sacru: furtul votului. Nu cel grosolan, cu saci de cartofi la ușă, deși și acela a prosperat, ci cel sistematic, infrastructural. Votul furat prin liste electorale umflate cu morți și plecați, prin secții de votare deschise strategic în locurile potrivite și închise în cele nepotrivite, prin buletine anulate cu precizie chirurgicală sau validate cu aceeași precizie. Acest vot nu lasă urme în nici un depozit, nu apare în nici o platformă digitală, nu poate fi inventariat. E cel mai curat furt din istoria României. Și cel mai profitabil, pentru că cel care fură votul câștigă alegerile, iar cel care câștigă alegerile hotărăște cine anchetează, cine judecă, cine inventariază. Toate celelalte furturi sunt, față de acesta, muncă la negru.

Mașinile din depozitele ANAF sunt, în fond, o metaforă perfectă pentru tot ce s-a întâmplat. Un stat care a furat cetățenii, cetățenii care au furat statul, funcționari ai statului care au furat ce fusese furat de cetățenii care furaseră statul. Un circuit închis, perfect, de o eleganță pe care Ovidiu, cel care a inventat titlul acestui text fără să știe, ar fi invidiat-o.

Acum se caută 200 de autoturisme, ultima dată văzute în România, în custodia statului. Semnalmente, confiscate! Dacă le recunoașteți în fața unui sediu de primărie, pe un câmp din județul dumneavoastră sau în propria curte, și nu știți exact cum au ajuns acolo, vă rog să le ignorați în continuare. Suntem în plin proces de inventar.

Recompensă? Hai sictir, hoțoiule!

Sergiu TOADER

Abonează-te la Telegram Realitatea.md pentru mai multe știri.

Criza masculinității și extremismul, de la coasă la ChatGPT

În urmă cu patru ani, din Christchurch, Noua Zeelandă, țara mea de adopție, am scris primul text pe Substack despre experiența mea de antreprenor într-o lume de la capătul lumii.

Am trăit însă în două lumi simultan, cu mult înainte de acel moment. Noua Zeelandă și România sunt mult mai mult decât o geografie diferită. Sunt două moduri distincte de a înțelege munca, sportul, „bărbăția”, comunitatea, politica și eșecul. A trăi între două lumi, comparând mereu, e și benefic, și păgubos, iar uneori e chiar o prostie!

Personal, mi-a deschis ferestre pe care nu le-aș fi văzut dintr-un singur loc, iar textul de astăzi e unul dintre rezultatele acestei duble perspective.

Mulțumesc celor care aleg să susțină Sergiu’s Dishes. Deși tot ce scriu e „la liber”, unii dintre dumneavoastră plătesc. Nu pentru că trebuie, ci pentru că vor. E cel mai frumos semn că munca mea nu e complet inutilă.

Textul de azi e cadoul meu pentru dumneavoastră. Vă mulțumesc mult!

Două crize în același timp

Observăm că în noianul de crize pe care le traversăm, indiferent de continentul pe care ne aflăm, există două care merg mână în mână. Separate, poate ar fi ușor de administrat, gestionabile, dar luate împreună par să aibă efecte devastatoare, greu de anticipat.

Prima, așa cum am mai arătat și în textul precedent („Ești șomer? Nu, sunt inutil!”), este pierderea valorii sociale a muncii. Nu doar a jobului, ci a sensului pe care munca îl dădea existenței masculine. De la coasă la ChatGPT, acesta ar fi un rezumat fără pretenții al situației actuale, adică faptul că în mai puțin de o generație, bărbatul a pierdut, din cauza noilor tehnologii, dar nu exclusiv, nu doar semnificația socială a muncii, ci tot eșafodajul construit în jurul ei, stima de sine, „utilitatea” lor socială etc.

A doua este cultura masculinității care interzice vulnerabilitatea. Bărbatul care nu arată slăbiciune, nu plânge, nu cere ajutor. Bărbatul care valorează fix atât cât produce și cât „rezistă” presiunilor de tot felul.

Dacă vorbim despre cele două crize împreună, rezultatul este un bărbat care și-a pierdut singura sau cea mai importantă sursă de sens, munca, dar care nu are nici un alt instrument psihologic sau cultural capabil să proceseze această pierdere. Nu poate cere ajutor, pentru că „doar e bărbat, nu?” Nu poate arăta că suferă. Nu poate recunoaște că nu mai știe cine e.

Cioburile care rămân în urma acestei oglinzi sparte sunt, de regulă, alcoolul, violența, depresia și chiar suicidul. Iar un „cadou special” pentru cei care îl întâlnesc pe „Mesia”, cel care le oferă un vinovat și o cauză, extremismul, un combustibil care le dă și sens, și misiune.

De la Weber la vestiar

În textul precedent „Ești șomer? Nu, sunt inutil!”, Beruf (voi explica imediat) era invocat din perspectiva pierderii economice și tehnologice. Aici îl invoc din perspectiva identității masculine, ce înseamnă Beruf specific pentru bărbat, nu pentru om în general.

Max Weber demonstra în “Etica protestantă și spiritul capitalismului” că Martin Luther, traducând Biblia în germană, alesese cuvântul Beruf, profesie și vocație simultan, pentru a exprima chemarea divină a muncii. Cizmarul care face pantofi buni îl slujește pe Dumnezeu la fel de bine ca preotul. Orice muncă onestă devine sacră.

Dar Beruf nu era neutru din punct de vedere al genului. În lumea în care Weber scria, chemarea divină prin muncă era în primul rând masculină. Bărbatul care muncește își dovedește valoarea în fața lui Dumnezeu, a comunității și a familiei.

Munca nu era doar sursă de venit, era dovada că exiști, că tu contezi, că ești „om.” Când AI preia această muncă, nu preia doar o activitate economică. Preia identitatea masculină construită pe ea. Și nu oferă nimic în schimb.

Dar Weber descria o lume în care munca era sacră pentru toți. Ce se întâmplă însă când e sacră mai ales pentru bărbați? Când masculinitatea însăși e construită pe ea?

Un fost jucător profesionist de rugby din Noua Zeelandă descria cultura din vestiar în trei reguli nescrise, dar universal respectate în lumea anglo-saxonă a acestui sport: “Never show weakness, drink as much as you can, get as many pussy.” Un fel de “niciodată slab, bea mult, f…te mult!”

Dincolo de aceste „povețe populare” – sunt și la noi, gârlă – avem de-a face cu un contract social masculin transmis din generație în generație prin sport, prin vestiar, prin încurajările tatălui de pe margine.

Paradoxul e că tocmai Noua Zeelandă, țara care a ridicat acest model la rang de religie națională prin All Blacks, are una dintre cele mai ridicate rate de suicid la bărbații tineri din lumea dezvoltată. Cel mai probabil și din cauza culturii masculinității invincibile, așa cum arată multe studii.

Putem să o numim oricum, stoicism, reziliență, determinare, bărbăție adevărată. Toate sună foarte bine pe un afiș motivațional. Efectele ei sociale sunt însă devastatoare.

„Real bloke”, “omul” și “ muierea, “fomeia”

În Noua Zeelandă îl numim „kiwi bloke.” În România rurală îl cheamă „om” sau „gospodar.”

În lumea satului românesc tradițional, „om” nu e un termen generic pentru ființa umană, e un titlu, un statut, pe care îl câștigă bărbatul care muncește, care are gospodărie, care își ține familia, care e respectat în comunitate. Femeia, oricât de harnică, oricât de indispensabilă supraviețuirii familiei, nu e „om.” E „femeie” sau „fomeie” sau „muiere.” Un alt tip de ființă, dintr-o altă categorie.

Și aici antropologii, sociologii, psihologii, ar putea explica mai bine, nu este doar o chestiune de vocabular. E o arhitectură a lumii construită pe secole. Băiatul care crește în această lume știe de mic un singur lucru, bărbăția se dovedește, nu se moștenește. Prin muncă, prin putere, prin capacitatea de a fi provider. Prin a fi „om.”

Ce se întâmplă însă cu acest bărbat când nu mai are muncă? Simplu și crunt, încetează să mai fie „om.” Nu în sens juridic sau biologic. În singurul sens care a contat vreodată în lumea lui, cel social și moral. Și un bărbat care nu mai e „om” în propriii lui termeni e un bărbat care a pierdut tot.

România rurală, un bilanț al pierderilor

Tranziția post-comunistă a lovit masiv clasa muncitoare românească.

Fabricile s-au închis, minele s-au sigilat, cooperativele agricole au dispărut. Bărbații și-au pierdut rolul de întreținători ai familiei aproape peste noapte. Consecințele sunt dezastruoase nu numai economic, ci mai ales social și moral.

Rezultatul în cifre care ar trebui să ne umple de rușine:

o femeie e lovită în România la fiecare două minute
un sfert din femeile române, 25,4%, au suferit violență fizică din partea partenerului – dublu față de media europeană de 10,7%
aproape jumătate 45,5%, au suferit violență psihologică
70% dintre români cunosc cazuri de violență domestică în proximitatea lor imediată
doar 4% au anunțat autoritățile

Violența domestică nu mai pare o patologie individuală, o detectăm mai degrabă ca răspuns sistemic la pierderea statutului.

Un fel de „masculinitate compensatorie”, violența ca instrument de reconfirmare a puterii pierdute. Bărbatul care nu mai poate fi provider devine bărbatul care controlează. E singura formă de „om” care îi mai rămâne.

În acest vid de sens au intrat ticăloși ca frații Tate, britanico-americani cu reședința în România, promotori globali ai unei masculinități simple și violente, cu milioane de urmăritori tineri. Nu oferă muncă, nu oferă comunitate reală, nu oferă sens autentic, ci doar un vinovat și un soi de estetică. Pentru un bărbat tânăr fără nimic altceva, e suficient.

Și în fundal rămâne alcoolul. Cel mai frecvent declanșator al agresiunilor în mediile vulnerabile. Un anestezic al durerii pierderii „bărbăției.” Bărbatul care nu poate procesa pierderea bea ca să nu simtă. Și bând, devine periculos.

Soldatul rus, cazul extrem

Cazul extrem al acestei logici e soldatul din Siberia sau din Buratia.

Nu luptă din patriotism, sau cel puțin nu doar din patriotism. Luptă din absența alternativelor. E un bărbat tânăr, fără calificări, dintr-un oraș mic unde salariul mediu e cel mult 400 de euro pe lună și perspectivele sunt zero. Armata îi oferă 2.000 de euro lunar, o avere în contextul economiei ruse, plus o uniformă, o cauză, o comunitate, un rol.

Va fi provider pentru familie, deci bărbat adevărat, cineva care contează. Chiar dacă prețul cel mai probabil e moartea. Dar va fi moarte „eroică”, o moarte cu sens, infinit mai acceptabilă decât viața fără el.

Asta e concluzia analiștilor care monitorizează comunitățile militare rusești de ani de zile.

Există însă o dimensiune și mai dureroasă, pe care analizele geopolitice occidentale o explică prea putin. Unii dintre acești bărbați pleacă la război împinși de familie, dintr-un calcul rece al disperării. Alternativa ar fi alcoolul zilnic, sărăcia cronică și violența domestică fără ieșire. Decât acestea, mai bine un frigider nou, o mașină de spălat, poate chiar un autoturism. Decât o viață pierdută în propria curte, mai bine una „câștigată” pe front, cu banii trimiși acasă.

Și mai e ceva în universul rus, e o diferență uriașă între a fi văduva unui „erou” și a fi victima unui soț alcoolic. Prima primește pensie de veteran, respect comunitar, o narațiune demnă. A doua n-are parte decât de rușine și sărăcie. Moartea eroică reabilitează nu doar bărbatul, reabilitează întreaga familie.

Nici măcar nu e cinism, e matematica supraviețuirii într-o lume în care masculinitatea fără muncă, fără sens și fără demnitate economică nu mai are altă monedă de schimb decât corpul.

De ce comuniștii și naziștii se bat pe același electorat

Nu există o singură motivație a extremismului.

Dar dacă ar fi să o rezum, și uneori simplitatea e cea mai onestă formă de analiză, aș spune că extremismul crește sistematic când se întâlnesc simultan două crize:

anxietatea materială produsă de colapsul economic
anxietatea identitară produsă de schimbarea rapidă a rolurilor sociale

Nazismul a avut evreii. Comunismul a avut burghezia. Ambele ideologii ofereau același produs psihologic fundamental, un vinovat clar, o comunitate de apartenență și un sens al sacrificiului pentru o cauză mai mare decât individul. Același om dezorientat și furios poate merge în orice direcție, depinde doar de cine anume îl găsește primul și ce narațiune îi oferă.

Această observație nu este nouă. Eric Hoffer a detaliat-o în The True Believer încă din 1951, convertitul fanatic trece cu ușurință de la o mișcare de masă la alta, pentru că nu ideologia îl atrage, ci certitudinea si apartenența. Tocmai de aceea naziștii și comuniștii se bat pe același electorat. E același om, cu aceeași nevoie, dar cu alte uniforme.

Politologul Cas Mudde, cel mai important cercetător european al extremismului de dreapta, observă în lucrările lui că partidele radicale cresc sistematic acolo unde anxietatea materială și cea identitară se suprapun.

Criza economică produce anxietate materială, iar criza identitară – schimbarea rolurilor masculine, pierderea statutului de provider, „invizibilitatea socială” – produce anxietate existențială. Iar această combinație e explozivă, e cel mai de preț combustibil al politicienilor extremiști. Care știu asta mai bine decât orice sociolog.

AUR și bărbatul „uitat”

Știm bine acum că AUR nu e un accident, e o consecință a iresponsabilității unei clase politice inepte și corupte, dar și un calcul rece făcut de actori politici și ai securității de tip nou, nu foarte inteligenți, dar vicleni, șireți.

34% dintre tinerii de 18-29 ani votează AUR, conform INSCOP. În categoria 30-44 ani, jumătate. Votanții AUR sunt disproporționat bărbați, din urbanul mic, fără joburi stabile, lucrând la negru, locuind cu părinții. Sunt forțați să lucreze în economia informală, rareori angajați legal, mulți locuind cu părinții în orașe mici, foste industriale, sau în mediul rural.

AUR nu le-a adus soluții, le-a adus „recunoaștere.” Le-a spus că și ei există, că sunt importanți, că cineva îi vede. Pentru un bărbat ignorat de sistem zeci de ani, asta contează enorm. Mai mult decât orice program de reconversie profesională.

Și diaspora este un paradox dezarmant. Bărbații care au plecat tocmai pentru că România nu le oferea sens votează cu cei care promit întoarcerea la valorile tradiționale. E nostalgia pentru o masculinitate pierdută de două ori, o dată în România, a doua oară în străinătate, unde ai job dar nu mai ești „omul” din sat. Ești un „nimeni” din Occident.

Soluția sau de ce nu „pussy” e problema

Nu masculinitatea e problema. Nu bărbăția e problema. Nici rugby-ul, nu coasa și nici măcar Beruf-ul lui Weber.

Problema e absența sensului. Și sensul nu se legiferează, se construiește în comunitate, prin muncă, în relații reale.

Comisia Europeană a înțeles asta într-o măsură și finanțează programe dedicate exact acestei intersecții dintre masculinitate și extremism. Cercetătorii propun mentorship masculin pozitiv, redefinirea cererii de ajutor ca semn al normalității, nu de slăbiciune, spații de comunitate masculină sănătoasă. Educație timpurie despre roluri de gen, nu pentru a elimina masculinitatea, ci pentru a o extinde dincolo de tăcere, violență și alcool.

Dar toate acestea presupun instituții pe care România nu le-a construit niciodată sistematic, instituții care funcționează, lideri care explică, politici publice care anticipează în loc să reacționeze. De obicei, târziu și prost.

Între timp, bărbatul din micul oraș, fără fabrică, fără muncă, fără rol, fără sens, va continua să găsească răspunsuri acolo unde i se oferă. Și cei care îi oferă acum răspunsuri nu sunt politicienii moderați cu programe complexe.

Sunt cei care îi spun simplu, știm cine ești, știm ce ți-au luat și știm cine e de vină.

Când ne vom trezi cu hoarda de AUR, pentru că acum sau mai târziu, sigur vor veni la putere, vom ști de unde vine.

Politicienii care acum mimează că se jertfesc pentru țară, inclusiv cei pe care publicul urban și angajat civic îi vede ca imaculați, sunt propagatorii acestui curent. Grindenii, bolojanii și alți papagali cu ifose mint cu nerușinare, sunt ticăloși patentați pentru că acțiunile lor sunt pur politicianiste și pentru ca pun interesul electoral mai presus decât cel național; mai mult, încearcă să se vândă electoratului ca salvatori.

În realitate, sunt jalnici, incapabili să se ridice la înălțimea funcțiilor. Habar nu au despre existența acestor tineri, habar nu au ce înseamnă politici publice și, în general, sunt tipi cu gândire provincială, proveniți din provincii, fără anvergură strategică și fără cultură politică.

Ei sunt cei care distrug chiar acum România, vânzând cu nerușinare gogoși electoratului pe care în realitate îl disprețuiesc. Dacă ar fi altfel, poate că ar înceta ca prin tot ceea ce fac să dea aripi, sens și „masculinitate” extremismului.

May the AUR be with you, haladiților!

Ați hrănit cu incompetență și cinism exact monstrul care vă va înghiți. Simion, Murad, Dungaciu și gașca, numai caractere și conștiințe de tomberon, sunt creația voastră. Nu neapărat a sărăciei, nu neapărat a prostiei și în mod sigur nu a Rusiei. Ci a voastră. A fiecărui discurs gol, a fiecărei promisiuni mincinoase, a fiecărui an în care ați tratat electoratul ca pe o turmă de muls și de disprețuit în același timp.

Prostia, impostura și minciuna vi se întorc acum în față și ar fi aseptic să dispăreți din peisajul public. România ar respira mai ușor, viața publică ar fi mai puțin poluată.

Dar nu veți dispărea singuri. Veți cădea peste noi. Ca întotdeauna, înainte să plecați, ne veți trage după voi.

Pentru că singurii sacrificați, ticăloșilor, suntem întotdeauna noi, cei care mai credem că România merită altceva decât putregai.

SERGIU TOADER