(FOTO) Cele mai scumpe pisici de rasă din lume! Prin ce sunt atât de deosebite

17 Apr. 2021, 13:36
 // Categoria: Au Bani // Autor:  MD Bani
17 Apr. 2021, 13:36 // Au Bani //  MD Bani

Pisicile sunt alegerea numărul unu când vrei să cumperi un animăluț de companie. Multe familii preferă o pisică în casa lor. De obicei ele ocupă puțin spațiu și nu mănânt prea mult. Atât copii cât și maturii adoră să aibă un mic prieten în casă. Dar cât ai fi dispus să plătești pentru o pisică? Vei rămâne impresionat când vei afla că cea mai scumpă rasă de pisici din lume ajunge să depășească prețul de 20.000 de dolari.

1. Ashera

Un hibrid al Servalului african (ca Savannah), Leopardului asiatic (precum Bengalului) și pisicii casnice, Ashera este cea mai scumpă pisică din lume! Ashera este cea mai rară și cea mai nouă rasă domestică de pisică, este înaltă, cu urechi mari și ascuțite. Blana sa are atât pete de leopard, cât și dungi de tigru, iar acestei pisici mari îi place să urce. Se așteaptă să aibă o durată de viață de 25 de ani.

Ashera a fost dezvoltată de Lifestyle Pets, o companie din California și este considerată pisica secolului 21. Din anul 2006 au fost vândute abia peste 100 de exemplare.

Preț: 22.000 – 125.000 de dolari

2. Savannah

Urechi uriașe, picioare lungi și o haină vibrantă, aceasta este cea mai mare dintre toate rasele de pisici domestice. Deținând, de asemenea, recordul mondial Guinness Book pentru CEA MAI ÎNALTĂ PISICĂ DOMESTICĂ DIN LUME, Savannah se află, de asemenea, pe locul al doilea pe lista cu cele mai scumpe rase de pisici din lume.

Un amestec de pisică casnică domestică și serval african, rasa este cu adevărat exotică, așa că VERIFICAȚI LEGILE DE STAT înainte de a lua în considerare una. Această rasă nu este recunoscută ca fiind DOMESTICĂ și, prin urmare, este interzisă în mai multe state.

Pisica consumă doar carne crudă și nu tolerează străinii.

Preț: 10.000-25.000 de dolari

3. Toyger Cat

Pisica Toyger a fost dezvolată prin încrucișarea unei pisici din Bengal cu o pisică domestică cu păr scurt.

Toyger are un corp lung, cu rozete, modele tabby și marcaje de cap circulare. Numele este un hibrid de „jucărie” și „tigru”, deoarece arată ca un tigru de jucărie! O adevărată creație de designer, scopul a fost să mențină cât mai multe caracteristici asemănătoare unui tigru. De exemplu: degetele de la picioare alungite care creează un mers tigru, viziune nocturnă îmbunătățită și picioare din față mai scurte.

Preț: 5000 de dolari

4. Bengal

Dacă iei o Pisică Leopardă asiatică și o crești cu un Mau abisinian sau egiptean, poți obține o Pisică din Bengal! Pisicile sălbatice au 36 de cromozomi, în timp ce verii lor domestici au 38.

Cuplați acest lucru cu perioade de gestație diferite și cu perioadele în care puii supraviețuiesc. Unele sunt premature și subponderale, dar altele o fac și prosperă. Rezultatul acestui amestec interesant de rase are ca rezultat că Bengalii sunt singura rasă de pisici domestice cu marcaje de rozetă, acele formațiuni de trandafir care camuflează o pisică în sălbăticie.

Preț: 4000 – 10.000 de dolari

5. Persian

Această felină, cu părul său lung și cu personalitate dulce, ocupă locul 1 în popularitatea rasei și este una dintre cele mai vechi rase, datând din anii 1600.

Pisicile persiane sunt liniștite, cu voci melodioase atunci când doresc să fie auzite, dar cel mai adesea vor comunica cu ochii lor expresivi. Odată ce o pisică persană se instalează în casa ei, ea amestecă timpul de joacă cu momentele de relaxare, dar preferă să-și păstreze paturile pe podea. Persanul nu este un alpinist, nici un jumper.

Preț: 1800-5500 de dolari

6. Peterbald

Total fără păr, purtând o haină de catifea de pluș sau una care se simte ca barba unui bărbat, ceea ce este consecvent la Peterbald este varietatea hainei sale. Datorită genei de cădere a părului care este dominantă (a Sphynx-ului este recesivă), Peterbalds poate ajunge gol sau se poate simți ca o capra, turmă, perie sau drept.

Aceasta înseamnă că pisica nu a primit gena căderii părului. Odată ce crezi că știi ce ai, haina se poate schimba de mai multe ori pe parcursul vieții lui Peterbald!

Preț: 1700-3000 de dolari

7. Russian Blue

Rusul albastru, dulce, își va urma omul preferat prin casă și îi va saluta cu nerăbdare la ușă. Cu toate acestea, blues-urilor ruse le place intimitatea și sunt înțepenite în jurul companiei lor. De asemenea, sunt ușor surprinși de sunete sau mișcări rapide, așa că sunt fericiți să se distreze, dar, în general, se atașează de o singură persoană din gospodărie.

Un cap triunghiular, cu urechi mari și un zâmbet de Mona Lisa, îl separă pe rus de mulțime. Blana ei mătăsoasă și arginrie este eclipsată doar de ochii verzi, orbitori. Cel mai probabil haina ei amplă i-a servit bine, deoarece se crede că rasa își are originea în nordul Rusiei.

Preț: 500-3000 de dolari

8. British Shorthair

Pisica britanică Shorthair uneori neîndemânatică se maturizează încet și rămâne un pisoi în inimă până la maturitate. Ușoare, adaptabile și ușor de dresat, se știe că aceste pisici țin companie cu iepuri și păsări, precum și cu câini și oameni!

Preț: 1500 – 2000 de dolari

9. Sphynx

Este una dintre cele mai neobișnuite pisici pe care le veți întâlni vreodată.

Cu un cap lung și îngust și picioare cu palmă, majoritatea pisicilor Sphynx au părul foarte fin sau fuzz, dar sunt acoperite cu piele de culoarea modelului lor de păr ar fi fost dacă ar avea păr. Pielea unui Sphynx se simte un pic ca o cârpă de căprioară. Deoarece aceste pisici nu au izolație, trebuie să se acorde mare atenție pentru a le menține calde și pentru a preveni arsurile solare, infecțiile pielii și alte PROBLEME DE SĂNĂTATE, mai ales când sunt foarte tinere.

Prețul pisicilor Sphynx este ridicat, deoarece aceste pisici sunt de rasă pură și greu de găsit.

Preț: 900 – 2000 de dolari

10. Scottish Fold

Pisicile Scottish Fold au devenit o senzație de internet. Vedete precum Ed Sheeran și Taylor Swift au împărtășit online fotografii cu pachetele lor cu blană. Un Scottish Fold pe nume Maru, din Japonia, A FOST VIZIONAT PE YOUTUBE de peste 300 de milioane de ori! Toate Scottish Folds sunt un descendent al unei pisici albe pe nume Susie, care a fost descoperită trăind într-o fermă scoțiană în 1961.
Fața rotundă, ochii și corpul rasei creează un aspect adorabil, în timp ce urechile lor mici se pliază în jos spre față, oferindu-le numele și aspectul inconfundabil. Asta, alături de pasiunea pentru a sta în spate cu labele pe tum-tum în poziția „Buddha”, face din Scottish Fold un animal de companie căutat.

 

09 Mai 2026, 11:46
 // Categoria: Actual // Autor:  Ursu Victor
09 Mai 2026, 11:46 // Actual //  Ursu Victor

Moțiunea de cenzură care a doborât marți Guvernul Bolojan cu două sute optzeci și unu de voturi, record absolut în istoria Parlamentului, nu e decât suprafața vizibilă a unei alegeri pe care România o amână de treizeci și cinci de ani.

Cine va fi următorul premier, ce vor face PSD și PNL, cum se vor reconfigura coaliţiile sunt întrebări tehnice, din periferia politicii. Singura miză tehnică reală e dacă forțele reformiste vor reuși să asigure o majoritate care să nu depindă de PSD și AUR.

Restul e zgomot!

Fundamental însă e cu totul altceva, refondarea României, prin demolarea arhitecturii de stat pe care comunismul a lăsat-o în picioare și pe care succesorii lui au întreținut-o cu grijă timp de mai bine de trei decenii.

Dacă România vrea cu adevărat să se despartă de comunism, nu formal, nu prin schimbarea numelui partidului, ci structural, aceasta este întrebarea fundamentală. Și aceasta este miza reală a zilei de 5 mai, nu criza guvernamentală.

De două ori am avut tot și de două ori am pierdut tot
România se află, pentru a treia oară în mai puțin de un secol, în fața aceleiași întrebări fundamentale: Ce fel de stat vrem să fim?

Prima dată a fost în 1918, după Marea Unire, când am avut și ce nu am visat. Și am „reușit” să prăbușim acest vis în mai puțin de douăzeci de ani. După Marea Unire, România a avut o șansă istorică. Își dublase teritoriul, avea legitimitate internațională solidă, resurse naturale și o constituție adoptată în 1923, printre cele mai moderne ale Europei interbelice.

Și apoi, în doar douăzeci de ani, douăzeci de ani, nu o veșnicie, a ajuns de la această promisiune la dictatura regală a lui Carol al II-lea, de acolo la regimul Antonescu și la complicitatea la Holocaust. Au urmat ocupația sovietică și cei cincizeci de ani de comunism.

Am avut tot și am pierdut tot. Și aici nu mai vorbim de vreun ghinion metafizic, ci de talentul unic de a fi ca națiune ratați ai istoriei.

Proiectul de modernizare al României Mari a fost capturat, de la bun început, de aceleași interese care se opuseseră modernizării înainte de el. Boierii s-au transformat în politicieni, politicienii în baroni, baronii în partide, dar logica a rămas neschimbată, statul există doar pentru cei care îl controlează, nu și pentru cei care îl finanțează prin muncă grea, taxe exorbitante și familii întregi plecate la muncă în străinătate.
A doua oară a fost în 1989, când Revoluția a promis ruptura cu comunismul și a livrat, în locul ei, „democrația originală”, „capitalismul de cumetrie” și „stupid people” care să voteze cele două monstruozități.

S-au întâmplat toate acestea nu pentru că românii ar fi fost incapabili de democrație, o acuză convenabilă și falsă, ci pentru că aparatul de stat, justiția, serviciile secrete și nomenclatura de partid reconvertită peste noapte în oameni de afaceri au înghițit tranziția mai repede decât a putut societatea civilă să se organizeze.

FSN a preluat puterea în numele Revoluției și a folosit-o împotriva ei. Mineriadele nu au fost accidente istorice, ci semnale decisive că există o limită clară a schimbării, iar cei care o depășesc plătesc prețul, inclusiv fizic. PCR a devenit FSN, FSN a devenit PDSR, PDSR a devenit PSD, același arbore genealogic, aceleași reflexe, aceeași filosofie. Statul nu a fost reformat, a fost cosmetizat ca decor pentru a servi interesele noilor baroni roșii.

Ludovic Orban, fost premier liberal, a spus public, după moțiune, că PSD e „un partid retrograd de sorginte comunistă, corupt până în măduva oaselor, care a blocat toate reformele în actuala coaliție”, o recunoaștere tardivă a ceea ce era evident de treizeci și cinci de ani.

Prima oară am pierdut din neștiință. A doua oară am pierdut în cunoștință de cauză. Și asta se cheamă altfel!

De ce moțiunea e doar decorul unei probleme mult mai grave
Moțiunea de marți este un al treilea astfel de moment și dacă îl pierdem și pe acesta nu vom mai avea nici un fel de circumstanțe atenuante. Ne va rămâne bocetul național ca scuză pentru nevrednicia de a nu le fi lăsat copiilor noștri un stat modern.

Scriam tot aici în noiembrie 2025 că diferența dintre reformă și refondare e simplă și profundă: Reforma înseamnă că aceeași clasă politică promite să repare ceea ce tot ea a stricat; refondarea înseamnă că actualii politicieni dispar. Că România nu mai poate fi reformată. Că trebuie refondată.

Ne-am săturat de atâtea reforme în care s-au sacrificat doar românii, niciodată guvernanții.
Între timp n-a dispărut nimeni dintre cei vinovați și n-a fost refondat nimic, și tocmai de aceea moțiunea de marți nu e o criză guvernamentală, e un simptom. Dedesubtul ei se află tot ce România a amânat sistematic de la Revoluție încoace și care acum se întoarce să ceară socoteală, ca o factură neplătită, cu penalități cu tot.

Întrebarea nu e cine guvernează luna viitoare, ci dacă România vrea, a treia oară în mai puțin de un secol, să fie altceva decât a fost.

Toate partidele, aceeași mizerie!
Extincția politică a actualelor partide este nu numai necesară, dar și inevitabilă.

Ele sunt de zeci de ani decuplate de alegători și de agendele lor, și-au abandonat funcția reprezentativă, au încetat să mai fie puntea dintre cetățean și stat, au devenit organizații profesionale și profesioniste care gestionează puterea. Pe care o administrează în numele celor de care s-au debarasat, dar fără să-i mai consulte.
Asa s-a ajuns la situația în care deși nu-i mai reprezintă pe alegători, acționează în numele lor. Iar contractul social s-a rupt fără prea mare zgomot!

Cetățeanul nu a primit ce a cerut prin vot și ce i s-a promis prin același vot, iar instituțiile și partidele au pierdut legitimitatea de care aveau nevoie.

De ce AUR și gașca nu pot fi alternativa
Ruptura e atât de adâncă încât explică mai bine decât orice analiză politică ascensiunea AUR.

Oamenii nu votează AUR pentru că programele lui sunt atrăgătoare, nici vorbă, prea puțini dintre alegătorii lui le-au citit și mai puțini le-ar putea rezuma.

Votează AUR pentru că AUR e primul semn vizibil că cineva urăște același sistem pe care îl urăsc și ei. E un vot, “împotrivă”, de ură, nu de adeziune, e o negație, nu neapărat o alegere.
Această criză masivă de încredere s-a transmis și asupra instituțiilor statului modelate la maximum de aceeași clasă politică găunoasă.

Vedem deja că partidele sunt în moarte clinică, de-abia se mai târâie prin sondaje. Ele trebuie ajutate prin vot să ajungă la tomberonul istoriei. N-au fost capabile de politici publice adecvate și inteligente, singurul lor scop a fost perpetuarea la putere și menținerea privilegiilor.

Cum altfel se explică faptul că noi tot sărăcim, din criză în criză, din reformă în reformă și din moțiune în moțiune, iar politicienii se tot îmbogățesc? Ce determinism social este acela care îi privilegiază pe cei mai puțin merituoși membri ai societății și sărăcește marea masă a cetățenilor?
Nici partidele “noi” , AUR, SOS, POT și tot spectrul ăsta de prafuri toxice distilate din legionarism reciclat, din naționalism de mahala și suveranism tembel nu pot fi alternativa nu pentru că n-ar avea aderență reală, ci pentru că au diagnosticat corect boala, dar au prescris un leac băbesc, unul care omoară pacientul.

Da, ruptura e reală! Da, sărăcia e reală! Da, disprețul clasei politice față de cetățean e real! Dar răspunsul lor la aceste adevăruri e construit pe o ficțiune, că există undeva un paradis național pierdut care poate fi recuperat prin expulzarea dușmanilor, prin ruperea de Occident, prin întoarcerea la o identitate pură pe care n-a avut-o nimeni și care n-a existat niciodată.

Programele lor ignoră legile lumii moderne, ignoră istoria reală, inclusiv ce s-a întâmplat ultima dată când România a mers pe un drum similar, în anii treizeci, și servesc o minoritate gălăgioasă care și-a impus agenda ca și cum ar fi vocea majorității tăcute. O minoritate care confundă resentimentul cu un program de guvernare. Resentimentul e un combustibil excelent pentru a câștiga alegeri, dar este catastrofal pentru a conduce un stat.

Câteva “refondări” obligatorii
Comunismul n-a fost judecat nici juridic, nici moral, iar absența acestui proces a lăsat în viață narațiunea că a fost, cumva, acceptabil, că poate chiar a funcționat.

Marele eșec al clasei politice actuale nici măcar nu este dat de atributele ei, iresponsabilă, incultă, ticăloasă și coruptă, ci de faptul că prin modul execrabil în care a condus România a făcut din comunism perioadă de referință, că le-a oferit românilor șansa de a crede în aceleași utopii, în aceeași minciună despre un paradis pierdut care poate fi recuperat, minciună servită prima dată în roșu și acum în albastru, galben și negru.
Reforma administrativă n-a fost făcută și statul a rămas organizat după logica comunistă a controlului și a obedienței față de centru: patruzeci și unu de județe, mii de primării care nu se pot susține din venituri proprii, baroni locali care tratează bugetul public ca pe un drept personal.

Reforma parlamentară a fost votată prin referendum de optzeci la sută dintre cetățeni în 2009 și ignorată șaisprezece ani de chiar cei care ar fi trebuit, conform legii, s-o aplice.

Iar omul simplu care n-a beneficiat de nici o reformă reală, al cărui spital e plin de infecții nosocomiale și al cărui copil a plecat în Occident, ajunge la o concluzie care pare absurdă, dar care e perfect logică: A fost mai bine atunci!

Aceasta nu e nostalgie, este prețul real al celor trei decenii în care statul a rămas o pradă, nu un proiect, prezentat azi sub formă de vot pentru AUR/POT/SOS.
Educația e locul unde România reproduce la fiecare generație același eșec. Un sistem construit în comunism pentru a produce obediență, nu gândire critică, a supraviețuit intact celor trei decenii de „reforme” care au schimbat programa fără să atingă esența ei.
România cheltuie dintre cei mai puțini bani din UE per elev și produce printre cele mai mari rate de abandon școlar din Europa. Nu pentru că românii ar fi mai puțin inteligenți, ci pentru că un stat care nu are nevoie de cetățeni educați nici nu investește în educarea lor.

Sistemul de educație românesc produce anual medici, ingineri și informaticieni performanți pe care îi exportă imediat în Occident, fiindcă statul n-a creat condiții pentru ca ei să rămână.

Refondarea educației nu înseamnă o nouă programă și un nou minister, înseamnă să decizi că vrei cetățeni care gândesc, nu contribuabili care tac. Iar asta, pentru o clasă politică a cărei supraviețuire depinde de pasivitatea electoratului, e cea mai periculoasă “refondare” dintre toate.

Am lăsat intenționat la urmă justiția, lighioana care consfințește prin lege jefuirea României.

Refondarea justiției e condiția tuturor celorlalte “refondări” și tocmai de aceea e cea mai ferită de orice schimbare reală.

Timp de treizeci și cinci de ani, justiția română n-a fost un pilon al statului de drept, ci articulația centrală prin care hoția și bunul plac au fost ridicate la rang de lege. Magistrații și judecătorii care ar fi trebuit să fie gardienii regulilor și-au construit, în spatele togilor, un stat paralel al privilegiilor; pensii speciale calculate la ultimul salariu, salarii de trei ori peste media națională, imunități care transformă răspunderea în ficțiune juridică.

Curtea Constituțională, instituție cheie a acestui sistem, a blocat cu consecvență orice tentativă legislativă de a atinge aceste privilegii, invocând principii constituționale pe care le interpretează cu o generozitate remarcabilă față de ea însăși și cu o severitate implacabilă față de cetățeanul obișnuit.

Sfidarea e explicită și vizibilă, magistrați condamnați pentru corupție care continuă să-și încaseze pensiile speciale, judecători care judecă dosare de corupție în timp ce propriile averi nu suportă nici o explicație credibilă, o breaslă care a confundat independența justiției cu imunitatea față de orice formă de răspundere.

Refondarea înseamnă, înainte de orice altceva, că toti cei care aplică legea trebuie să trăiască sub aceeași lege ca toți ceilalți. Nu mai mult, nu altfel. Ci exact la fel.
Doar în acest context și numai prin comparatie, Ilie Bolojan e eroul de moment. El a arătat, în zece luni de guvernare, că e posibil să conduci statul român fără să fii mișel, că schimbarea poate fi începută chiar și cu rezistența baronilor din propria coaliție, că cineva poate ieși dintr-un plen cu zâmbetul pe buze după ce a pierdut o moțiune pentru că știe că a câștigat ceva mai greu de fabricat decât o majoritate parlamentară.

Dar Bolojan nu e răspunsul la întrebarea despre ce fel de stat vrem să fim, e dovada că întrebarea poate fi pusă fără ca acela care o pune să fie imediat compromis sau cumpărat.

Mișcare civică, partide noi
Răspunsul îl poate da doar o mișcare civică și politică nouă, cu o narațiune amplă, capabilă să explice românilor ce înseamnă refondarea și de ce contează pentru cei care vin după ei.

Noua narațiune trebuie să înceapă cu o clarificare pe care clasa politică o evită sistematic, distincția relevantă nu mai e pro-european versus antieuropean.
Această axă a expirat ca instrument de analiză, fiindcă PSD se declară pro-european și blochează de șaisprezece ani reducerea numărului de parlamentari; fiindcă AUR, partid antieuropean prin definiție, susține azi exact reformele pe care partidele „pro-europene” le sabotează sistematic.

Distincția reală, singura care mai are conținut, e între cei care vor modernizarea României și cei care trăiesc din blocarea ei.
Între statul ca proiect colectiv și statul ca pradă.

Între o Românie care, în cincizeci de ani, va fi o democrație prosperă și una care va fi o versiune mai mare și mai săracă a unei democrații capturate din centrul Europei.

Cu ce începe “refondarea”
Refondarea, dacă se va întâmpla, nu înseamnă o revoluție.

Înseamnă măsuri concrete, dramatice, cu perdanți reali și rezistență reală!

reducerea parlamentului la trei sute
alegerea primarilor și a președinților de CJ-uri în două tururi
reorganizarea statului care acum e construit să servească baronii
anularea stipendiilor pentru partide din bani publici
un proces al comunismului care să explice de ce n-a fost mai bine atunci
o economie care să nu-i urască pe săraci, ci să întrebe de ce sunt atât de mulți
o politică externă care să transforme România din consumator de securitate în jucător regional real.
Nimic din toate acestea nu e posibil fără o majoritate parlamentară reformistă și nimic din toate acestea nu va veni de la PSD sau de la aliații lui de ocazie.
Rămâne să alegem. Și pentru prima oară în cei o sută opt ani de când România a ratat prima ei șansă după Marea Unire, această alegere nu mai poate fi pusă pe seama istoriei, a vecinilor, a comunismului, a tranziției furate.

Știm ce s-a întâmplat în 1918. Știm ce s-a întâmplat în 1989.

Dacă ratăm și al treilea moment, va fi prima noastră eșuare în deplină cunoștință de cauză, prima alegere conștientă de a rămâne ceea ce suntem. Iar generațiile care urmează vor ști, spre deosebire de noi, pe cine să dea vina.

SERGIU TOADER | Bucuresti, România